Istoria nu cunoaște până în prezent vreun caz în care, în urma unui război purtat “pe viață și pe moarte”, încheiat cu victoria clară a unei tabere și capitularea necondiționată a celeilalte, a învinșilor, primii – învingătorii – să critice rezultatele păcii pe care ei au dictat-o.

Și totuși, la puțin timp după ce la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda, unul dintre învingători critica climatul și modalitățile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratate. Și nu era un învingător oarecare, ci chiar un participant important la luarea și impunerea deciziilor.

Acesta era James Byrnes, secretar de stat în administrația americană în anii 1945-1947 și care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace.

“Ziua de 10 februarie – declara acesta – a fost rezultatul unei lungi și plictisitoare serii de conferințe, reuniuni, discuții contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosfera apăsătoare și au împiedicat că bunele intenții inițiale să prevaleze”.

În continuare, James Byrnes avertiza că “evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influență tragică asupra viitorului lumii”, atrăgând atenția că “tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe”. Și, pentru a îndrepta lucrurile – opina secretarul de stat american -, “nu trebuie să se întârzie [cu revizuirea tratatelor – n. n. ]; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat – dacă ea nu apare, atunci trebuie provocată”.

Nu trebuie să ne surprindă o astfel de apreciere. Negocierile pentru încheierea tratatelor de pace s-au desfășurat într-o atmosferă în care se acumulau norii grei ai războiului rece: în răsăritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietică, își continuau ofensiva pentru acapararea totală a puterii. În Grecia, insurgenții comuniști își continuau lupta împotriva guvernului legal, în timp ce Turcia era supusă unor presiuni sovietice la Marea Neagra și Caucaz, ceea ce l-a determinat pe președintele american Harry Truman, la 14 martie 1947, să ofere ajutor celor două state; iar la 5 iunie același an, secretarul de stat american, George Marshall, a anunțat “Programul de Refacere a Europei” (“European Recovery Programme”), ce-i poarta numele.

Ce a adus Tratatul de Pace de la Paris României?

Multe dintre prevederile conținute în Tratatul de pace cu România își aveau izvorul în Convenția de armistițiu semnata de România cu Națiunile Unite la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document care conținea prevederi ce excedau unui armistițiu, dar era mai puțin decât un tratat de pace.

Convenția recunoștea faptul că de la 24 august, ora 4. 00, România a luptat alături de Națiunile Unite “împotriva Germaniei și Ungariei”, urmând să pună la dispoziția Puterilor Aliate “nu mai puțin de 12 divizii”; libertatea de mișcare pentru forțele aliate pe teritoriul României; frontiera româno-sovietică era cea “stabilita prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”; eliberarea prizonierilor Națiunilor Unite; guvernul român trebuia să pună la dispoziția Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele în lei și utilitățile necesare îndeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietică; judecarea criminalilor de război; dizolvarea organizațiilor fasciste, hotărârea de la Viena din 30 august 1940 era declarata “nulă și neavenită”, iar Transilvania (“sau cea mai mare parte a ei”) urma să fie restituita României etc.

Prin art. al II-lea, România era obligata să plătească URSS despăgubiri de război în valoare de 300 milioane dolari SUA, precum și despăgubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate și cetățenilor acestora, suma ce urma să fie stabilita ulterior, plecând în calcul de la valoarea de 35 dolari uncia de aur (respectiv 8.571.429 uncii de aur)

Asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova au avut loc discuții în doua ședințe intre delegația româna și cea sovietică (aliată), și anume ședințele a 2-a și a 3-a. Suma a fost propusă de partea sovietică, iar delegația româna a venit cu contrapropuneri. Molotov a argumentat:

“Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietică, găsindu-se pe teritoriul său, ar putea să spună mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezintă decât o parte a despăgubirilor. Ar fi ușor să prezint argumente destul de tari pentru menținerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispoziția sa destule dovezi pentru a arata că 300 milioane dolari este o sumă mică și nu reprezintă decât o cincime a pagubelor. Mă gândesc că România duce război contra Germaniei și Ungariei, împreună cu Uniunea Sovietică și Aliații săi. Pentru aceasta cred că cele 300 milioane dolari nu reprezintă decât acest punct de vedere. 50 de milioane de dolari anuali este o mică parte a pagubelor și mică față de bogățiile naționale ale României”.

Ion Christu, membru al delegației române, nu a respins mărimea sumei, dar a cerut să se insereze în Convenție clauza că, dacă la sfârșitul războiului situația economică a țării va fi atât de proastă încât suma cerută ar reprezenta o sarcină grea, ea să fie micșorată.

În această logică el a solicitat inegalitatea anuităților, în sensul că primele anuități, având în vedere că România avea să iasă “foarte slăbita din război și cu foarte mari sarcini economice”, să fie mai mici și chiar România să fie scutită în primul an de plată, urmând că treptat, în următorii cinci ani, anuitățile să crească. Molotov a respins însă aceasta propunere.

Argumentele române – a spus ministrul de Externe sovietic – “sunt unilaterale și se ignoră multe fapte. Pot să adaug că nici un cetățean sovietic nu va înțelege vreo rectificare în aceasta privință. D-l Maiski poate să spună care este venitul fiecărei națiuni. Venitul României este socotit la 2 miliarde dolari anual”.

Când I. Christu a arătat că cifra de 2 miliarde de dolari nu era reală și că, după datele Societății Națiunilor, venitul național al României “nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual”, Molotov a amânat discuția asupra acestui punct pentru a doua zi. Într-adevăr, a doua zi, ambasadorul Maiski, fără a aduce argumente, a răspuns că “experții economici sovietici” constataseră că venitul anual al României “este de aproape doua miliarde dolari” și, deci, tara are capacitatea de a plați o anuitate de 50 milioane dolari timp de 6 ani (Maiski a adus drept argument și o afirmație a economistului Victor Slavescu).

I. Christu a menținut evaluarea să și a adus în sprijinul ei trei argumente:

1). Lucrările citate se refereau la România – și Christu a adăugat o propoziție a cărei semnificație nu putea scapă unui om cu inteligenta și experiență diplomatică a lui Maiski-, “pe care eram atât de mândri să o numim România Mare și care azi nu mai exista”;

2). România a purtat un război care i-a provocat “mari distrugeri”;

3) România continua războiul și, deci, “ea va suferi în continuare pierderi grele”.

Și Christu a continuat:

“Dacă experții sovietici sunt atât de convinși că într-adevăr venitul anual al României este atât de mare și că, deci, oricare ar fi starea economica a țării mele la sfârșitul acestui război, ea tot va putea plăti suma impusă este cu atât mai simplu să se insereze clauza cerută de noi (…) care, dată fiind convingerea acestor experți, nu va avea obiect”.

* Ultimul cuvânt l-a avut Molotov: “Să-mi dați voie să consider acest duel fără importanță. Să trecem mai departe”… Și s-a trecut la citirea restului articolelor. Desigur, după cele întâmplate, ele au fost aprobate “fără modificări”.

În ciuda tuturor prevederilor conținute de convenția de armistițiu, extrem de grele pentru tara noastră, ea însemnă un pas înainte. Din punct de vedere juridic, Convenția punea capăt unei situații incerte, așa cum a fost imediat după 23 august 1944 și până la semnarea armistițiului, când armata sovietică s-a comportat în România că într-un teritoriu cucerit: a luat prizonieri, a rechiziționat, a făcut emisiuni de lei la curs forțat și s-a fixat un curs supraevaluat pentru rubla (100 lei), și-a însușit bunuri de stat și private, a ridicat deținuți politici români, a preluat depozite de muniții și armament ale armatei române etc.

Convenția de armistițiu, cu toate injustițiile conținute, cu toate excesele de aplicare și cu numeroasele încălcări ale prevederilor ei de către armata sovietică, a pus în locul bunului plac, al silniciilor de tot felul, un set de norme de care ocupantul ținea sau nu cont, dar care totuși îl încorsetau, iar autoritățile române le puteau invoca. Și chiar au făcut-o în fata Comisiei Aliate de Control (Sovietică), care de prea multe ori nu le-a luat în considerare.

De altfel, reprezentanții englezi și americani în Comisie aveau numai o prezenta fizică, fiind, de fapt, un fel de “yes men” în fata reprezentantului sovietic. Fapt deloc întâmplător. Pentru că la aproximativ o lună după ce delegația româna părăsise Moscova, în capitala sovietică a aterizat premierul britanic Winston Churchill, care a încheiat celebrul “acord de procentaj” prin care Uniunea Sovietică urma să dețină 90% din influență în România, care avea situația cea mai grea în comparație cu Ungaria și Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) și Grecia (10%).

Nu știm dacă opoziția democratică din țară a avut informații despre acest acord, dar cu siguranță “a simțit” încotro evoluează lucrurile. Așa se explică de ce, la 29 noiembrie 1944, Iuliu Maniu a cerut reprezentantului britanic la București, Le Rougetel, să-i spună adevărul dacă România a fost părăsită de marile puteri democratice în sfera de influentă sovietică. La 9 decembrie, o întrebare similară a fost adresată și reprezentantului SUA, Burton Berry.

În vederea aplicării prevederilor convenției de armistițiu, la 16 ianuarie 1945 era semnată la Moscova o convenție româno-sovietică cu privire la furniturile datorate URSS în contul despăgubirilor de război: 150 milioane dolari produse petroliere, 54 milioane dolari cherestea, vite și cereale, 96 milioane dolari vase maritime și fluviale, material mecanic și feroviar.

Preturile erau fixate la nivelul anului 1938, cu o majorare de 15% pentru materialul mecanic, feroviar și nave și 10% pentru celelalte, deși preturile la produsele respective crescuseră foarte mult.

În mai 1945, intre guvernul român și cel sovietic a fost încheiat un Acord de colaborare economică, pe baza căruia s-au creat societăți mixte sovieto-române (Sovrom), în care contribuția părții sovietice provenea din proprietățile germane sau alt capital inamic aflat pe teritoriul României.

La un an de la semnarea convenției de armistițiu, o delegație guvernamentală română a făcut o vizită în Uniunea Sovietică (4-13 septembrie 1945). Condusă de primul-ministru, dr. Petru Groza, delegația discută cu conducătorii sovietici diverse probleme ale relațiilor dintre cele două țări, inclusiv probleme izvorând din aplicarea convenției de armistițiu.

Era prima vizită a unui șef de guvern român în URSS. La 5 septembrie, dr. Petru Groza era primit de Iosif Vissarionovici Stalin. Despre discuția care a avut loc cu acest prilej, tradiția orală a păstrat informația că, la un moment dat, conducătorul sovietic l-ar fi întrebat pe primul-ministru despre comportamentul armatei sovietice în România.

Era o întrebare-cheie, deoarece I. V. Stalin cunoștea, desigur, adevărul, dar voia să cunoască opinia dr. Petru Groza și, mai mult, să verifice adevăratele sentimente ale acestuia față de Uniunea Sovietică. Petru Groza a înțeles cursa care i se întindea. În plus, chiar dacă ar fi spus adevărul, nu se mai putea îndrepta nimic.

Dar nici nu putea să laude un comportament care era cunoscut de toată lumea, inclusiv de Stalin. De aceea, în răspunsul dat el a găsit cuvintele care să-i facă plăcere lui Stalin, fără că el să mintă, lăsându-l pe interlocutorul său să dea acestora conținutul pe care îl dorea.

I se atribuie dr. Petru Groza următorul răspuns: “Ca învingătorii, Iosif Vissarionovici, că învingătorii!”. Cine cunoaște cât de puțină istorie știe care este comportamentul învingătorilor. Să fi contribuit acest răspuns inspirat la formarea opiniei favorabile pe care Stalin a avut-o despre dr. Petru Groza?

         – Va urma