Deja erau mulți care se adresau poporului, de la microfoanele instalate în balconul lui Ceaușescu, din sediul Comitetului Central al PCR, ori din studiourile televiziunii devenite libere.

Cam toți ziceau același lucru: că Ceaușescu a fugit și deci țara nu mai este condusă de nimeni. Că cei prezenți pe acolo, pe lângă microfoane, ar vrea să se organizeze între ei, pentru binele țării, și că au nevoie de idei de la oameni. Nu de oameni, că ei erau deja prea mulți, ci doar de idei, să fim bine înțeleși.

Astea, după ce Dinescu fluturase, pe ecranele preponderent alb-negru, o foaie de hârtie pe care ar fi urmat să consemneze orice le-ar fi trecut prin minte celor de lângă el (ulterior aflând noi că gestul lui era doar rezultatul îndemnului „Mircea, fă-te că lucrezi!”).

După care, la lăsarea întunericului, devreme în zi, s-au auzit primele împușcături și s-au văzut primele trasoare, ceea ce a dat un sens precis evenimentelor: toată lumea trebuia să apere revoluția!

Nu mai conta că revoluția nu avea niciun program, nu avea nicio proclamație, nu avea nici măcar un comitet conducător, nimic. Existau doar primii veniți la microfoane, care îi țineau la coadă pe cei veniți de-ai doilea.

Așa că, am convenit noi în acea seară, e prematur să zicem că avem de-a face cu o revoluție.

Dar cu o insurecție aveam de-a face? La fel de greu de zis, în acea seară de 22 decembrie.

Armata nu întorsese armele împotriva nimănui. Doar nu le mai îndreptase împotriva demonstranților civili. Și nici nu dezarmase Armata pe nimeni, Securitatea Statului având grijă să se dezarmeze singură, ca să nu fie vorbe.

Și pentru Armată declanșarea de împușcături cu sursă necunoscută a fost o treabă lămuritoare: în sfârșit, aveam și noi, militarii, un inamic: teroriștii!

Aveam împotriva cui să tragem și mai ales aveam ce apăra: revoluția! Nici nu mai conta că revoluția nu avea revoluționari, program, proclamație sau viziune. Important era că aveam ceva de apărat!

Tragic a fost că nimeni nu îi învățase pe militarii români să lupte. Iar prima lecție neînvățată/ratată de ei a fost cea despre identificarea inamicului.

Așa că militarii români au primit misiuni de tipul „intrați în dispozitiv de apărare a obiectivului și trageți!” Condiție în care inamicul a devenit orice se mișca în zare și în umbra nopții. Inclusiv și mai ales camarazii lor de arme, din dispozitivele de peste drum, care nici nu știau unii despre ceilalți.

Pe cât de tragică a fost această situație, pe atât de mare a fost norocul militarilor care nu ajunseseră la lecția despre identificarea inamicului, că nici nu învățaseră să tragă foc ochit.

Deci, deși armata a fost de partea demonstranților și a apărat cu arma în mână și cu prețul vieții multor sute de militari (ar fi fost acest preț de mii, dacă nu chiar de zeci de mii, dacă militarii ar fi știut să tragă foc ochit) revoluția produsă de fuga Ceaușeștilor, nu puteam să îi zicem evenimentului insurecție.

Am mai discutat teza loviturii de stat. Ea, lovitura de stat, nu putea fi militară, atâta vreme cât militarii nu și-au asumat conducerea treburilor țării. Nici atunci, în 22 decembrie 1989, nici în zilele și săptămânile următoare.

Din contră. Generalii și comandanții de mari unități umblau ca orbii după vreun șef civil, care să le spună ce să facă. Chiar și poetul obscur pe atunci, Mircea Dinescu, de la televizor, părea bine potrivit pentru a le spune generalilor în ce direcție să o apuce, cu marile lor unități.

Ca să nu mai vorbim că una dintre grupările de civili, dintre cele gata să își asume conducerea României post-ceaușiste, se și instalase, cu Ion Iliescu în frunte, în birourile Ministerului Apărării Naționale, la inițiativa sau măcar cu acceptul militarilor incapabili să își asume vreo responsabilitate în stat.

Dar foarte repede s-a ajuns ca un biet crainic de televiziune liberă de doar câteva ore (deci care fusese un biet instrument de propagandă ceaușistă, până atunci) să ordone din studiou manevre de regimente care să vină din Provincie în Capitală, fără să aibă habar militarii ăia de ce ar face-o. Și nu numai că crainicul a zis, dar regimentele chiar s-au mișcat, au venit în București, unde au început să tragă, inclusiv în propriile lor subunități! Din prostie, desigur.

O ipoteză ar mai fi fost cea a unei lovituri de stat civile. De catifea, cum ar veni. Da, așa ceva ar fi fost posibil. Doar că „teroriștii” le încurcau civililor treburile loviturii de stat de catifea.

Și încurcate au rămas lucrurile până pe 25 decembrie 1989, când l-au judecat, condamnat și executat sumar pe Ceaușescu Nicolae, alături de Odioasa-sa-soție, moment de la care „teroriștii” nu au mai avut niciun haz.

Doar că, la acel moment, trei zile mai târziu de 22 decembrie, se instituise o nouă conducere politică și administrativă în România, în bună înțelegere între participanții la revoluția aia fără proclamație, fără program dar deja cu revoluționari. Așa că nu a mai fost nevoie de nicio lovitură de stat, nici civilă și nici militară.

Tema loviturii de stat reluându-se abia în anul următor și doar propagandistic, în interiorul luptei pentru puterea politică, declașată firesc, în condiții de totală dezorientare populară.