Trăiesc în prezent cu toată ființa mea și cu tot ce nu recunosc firesc, dar și cu ceea ce iubesc, acum, mult, mult de tot. Din întâmplările trecutului am scos povești. Nu mai fac asta constant, deși era un mod bun de a zdrăngăni amintiri care, acum, îmi par extraterestre și pe care mi le amintiți și voi prin propriile experiențe. Am început a le aduna, încetul cu încetul, și tremur de dragul lor. Unele scrieri au vechime serioasă deja, dar șterse de praf devin noi și lucitoare. Și sună precum clopoțelul a primă zi de școală.

Sunt, totuși, atât de departe de realitatea de azi, încât mă-ntreb ce rost mai are să le dau viață, când nici eu nu mai recunosc multe nuanțe din culorile copilăriei mele, de exemplu? Mai scapă câte una, însă, din hățurile minții mele, mai ales când mă ciocnesc cu ceva care declanșează astfel de stări. Am văzut ecranizarea ,,Amintirilor din copilărie” a Elisabetei Bostan. Doamne, ce nod în gât am avut! Parcă-mi luase inima la trap și, deși n-am dus-o chiar atât de greu, unele secvențe-mi păreau ca scoase din cele trăite de mine.

Privesc în jur. Sunt ca-ntr-o vitrină. Pe ferestre largi văd Brașovul cu aerul lui de noiembrie. Nicio legătură, nici măcar o pietricică nu-mi amintește de acele vremuri. Trăim la căldură, cu centrala-n funcțiune, în ciuda alarmelor de tot felul, cu televizorul aprins, scrijelim cuvinte de care nimeni n-are nevoie, dar deh, unele gânduri nu se mai țin în noi, ci descântă singurătăți și vindecă lucruri despre care nici nu știai că le ai, până deunăzi. Întâlnesc virtual oameni și-mi-ntind literele spre ei, cu grijă. Mă lovesc, uneori, de cinismul exagerat al unora, ceea ce mă face, câteodată, să mă-ntorc la a scrie versuri, căci pe acelea rar mi le-ncurcă în opinii mult prea diferite și, până la urmă, nu îmi provoacă mari daune.

Multe sunt toarse si-mpletite deja, dar dacă din unele port și eu veştmânt cald, sunt destule care au nod definitiv și habar n-am dacă se mai poate începe un sul nou. De cele mai multe ori, nu. Vremurile cu piei de miei si căciuli mițoase au trecut.

Oalele de lut cu lapte prins sunt amintire. Geamul subțire, prins în cuișoare intr-un lemn vopsit prea mult, înca-mi apare-n minte. Când Crivățul bătea tare, mamaia punea pături la ferestre, iar eu le dădeam la o parte, aburind cu buzele un petec de sticlă-nghețată, în steluțe cărora le făceam povești. De pe atunci bolboroseam lucruri pe care nimeni nu mi le băga-n seamă. Toate erau musai a fi stas. Învățate de la alții, pe care trebuia să le reciți răspicat și cu glas ferm, iar la final jurai c-ai pieptul plin de decorații, căci lupta ta cu timiditatea era biruitoare și te simțeai tare mândră. Imaginația ta creatoare nu era necesară nimănui. N-aveau timp să te observe, dar aveau timp să vadă dac-ai zâmbetul așezat pe chip. Și se linișteau. Eu rămâneam cu poveștile mele, căci mie nu mi-a citit nimeni vreodată vreuna. O vreme. Aveam una preferată c-o steluță albastră fugită de pe cer și-ncremenită pe geamul nostru să n-o găsească paznicii cerului și tare mă ruga s-o ascund sub pătură. Si-o ascundeam până se topea, cum ma topeam și eu lângă sobă care duduia intr-o altfel de poveste.

Una cu placinte, căci, în cuptor, plăcintele erau ascunse mereu. Tare la îndemână ne era să le plămădim. Apă, faină, ou sau nu, mere, dovleac, brânză. Sunt si acum slăbiciunea mea. N-am făcut azi, dar, mâine, voi împleti alte fire în ghemul meu, voi face o plăcintă și-mi voi uita anii, măcar pentr-un timp, când alt semn îmi va zgudui puțin caldul existenței. Mult am tărăgănat eu anumite lucruri, de-mi vine să le închid cu cheia și sa-ncep alta viață, sa caut alte lucruri care m-ar împlini. Lumea asta e uimitor de ofertantă. Cine crede că anii mulți vor opri dorințele noi n-a ajuns încă pe treapta pe care stau eu.

Recunoscătoare sunt. Și pentru atunci, când purtam ghete roșii cu două numere mai mari, și pentru acum, când mofturile acestor zile dau pe-afara.

Scrisesem, de fapt, un poem. Doar ca m-a luat valul cuvintelor.

Vi se întâmplă? Am lipsit. De vină e Roua și-o grămadă de lucruri care mi-au stat în brațe pentru a fi terminate. Am o cafea cu lapte lângă și-un cidru. Și ma pregătesc de taifas cu voi. Voi ce aveți bun, dragii mei?

Autor: Adriana Tîrnoveanu

Citește și: ADRIANA TÎRNOVEANU – Noiembrie ce l-am ales!