Subt umbră de rozmarin,
Pe scaun de calonfir,
Şade-o tânără domniţă,
Cu flori galbene-n cosiţă.
Până Soarele-mi răsare,
Iată d-un voinic călare,
Alb ca fulgul de ninsoare.
– D-alei, tânără domniţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Fir-ei fată,
Ori nevastă,
Ori zână
Din cer picată?
– Ba nu-s fată,
Nici nevastă,
Nici zână
Din cer picată,
Ci sunt Floarea
Soarelui:
Şez în poarta
Raiului
Ca să judec
Florile
Ce-au făcut
Miroasele.
Mi-au răspuns, sărmanele:
„A dat o ploaie cu vânt
Şi ne-a culcat la pământ;
A bătut un vânt turbat
Şi mirosul ne-a luat!”
Dar tu, cine să fii oare,
Voinicelule călare,
Alb ca fulgul de ninsoare?
– Cine sunt? Brumarul mare:
De cad ziua-n prânzul mare,
Iau mirosul de la floare,
Şi când iau miroasele,
Veştejesc şi florile.

Cântec popular cules de G. Dem. Teodorescu