Se zice că un popor se ține pe câțiva stâlpi: Istoria, Limba, Credința și Pământul. Eu aș spune că neamul nostru se mai sprijină pe unul, și acesta-i marele nostru Mihai Eminescu. Care pe noi, românii basarabeni, ne-a ajutat să nu ne uităm drumul spre casă.

     Poate că mulți nu cunosc, dar după 1940 Luceafărul poeziei era interzis în Basarabia, fiindcă el ne amintea că „suntem români și punctum”.

     De aceea, cei care aveau în biblioteca lor câte o carte a poetului o ascundeau bine de ochii străinilor alături de Biblie.

     Iar când a venit timpul să se rostească din nou, fără teamă, numele lui Eminescu, acesta a fost martor de acolo, din cărțile sale, la deșteptarea noastră națională.

     Dar știu și ce bucurie a trăit tatăl meu atunci când, fiind deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a reușit să schimbe denumirea străzii unde locuiam în acea perioadă, care era una rusească, în Strada Teilor, știind cât de mult i-au plăcut lui Eminescu teii.

     Apoi, imediat în zilele următoare, am umplut strada cu tei, sădind atunci vreo 20 de copaci. Însă peste noapte cineva i-a smuls pe toți. Și-n timp ce tata împreună cu scriitorul Alexei Marinat strângeau cu tristețe puieții rupți, un cetățean rus le-a reproșat:

   – Mai bine ați fi sădit stejari și nu tei. Teiul este copacul lui Eminescu, iar nouă Eminescu nu ne place.

     Iată că rușii din țara noastră nu l-au plăcut pe marele poet nici atunci și nici astăzi, pentru că ei se străduiau să ne bage pe gât o altă istorie și o altă limbă, iar Eminescu îi contrazicea, îndemnându-ne să ne recuperăm identitatea.

     Așa că, dacă le vorbești despre marele scriitor ori despre teiul lui, riști să-i jignești.

     Dar, din păcate, poți să-i superi și pe unii dintre ai tăi, care, crezându-se uneori mai mari decât Luceafărul poeziei românești, îți șoptesc ca să nu-i audă nimeni:

   „Eliminați-l odată și odată pe Eminescu din literatură, că-i prea învechit. Iar eu sunt nou-venitul!”

     Numai că aceștia chiar dacă vor reuși vreodată să-l șteargă din literatură, nu vor putea niciodată să-l scoată din inima și sufletul acestui popor. Fiindcă cel care a scris: „Mai am un singur dor” nu a îmbătrânit și nu îmbătrânește. El a fost și este. E nemuritor!

Autor: Doina DABIJA, poet, jurnalist, redactor-șef Revista,,Literatura și Arta”