‘Nainte să plec la mare, m-am dus la Kauflandu’ meu din Ciuc să cumpăr nește chestii, nu multe, mărunțișuri. Printre care ș-un burete de spălat vase.

La raftul unde știam că sunt bureții de bucătărie și lavetele, acum erau odorizantele pentru veceu. Nah, că asta deja m-o ‘nervat, că numa’ ce mă-nvârtisem mai ‘nainte bezmetică ca un coi-ntr-o căldare printre rafturi, căutând sarea de lămâie. Am primit o azalee de zioa mea și am citit că după o vreme, când substanțele nutritive din pământul în care a fost plantată la seră se epuizează, are nevoie de menținerea acidității solului, deci, o soluție slabă de sare de lămâie în apa de udat ar fi benefică.

Așadar, am căutat pân-am amețit un plic de sare de lămâie-n Kauflandu-vieții, fir-ar mama lor a draqulu’ care-or fi fost cu ideea să tot mute și să permute mărfurile de pe rafturi între ele, după un algoritm numai de marketingii neamului românesc știut…!

Și nici nu era nicio tăntică din aia prin zonă, să-ntreb și io, ca omu’, ”unde fmm-n-mă-sa-mare-aț-mutat-nenorocita-aia-de-sare-de-lamuie”? Că poate nu știț, da’ săcuii mei din zonă, care vobesc românește cu accentul limbii mamii lor materne, așa pronunță, puine-n loc de pâine, lamuie-nțelegeț voi la ce șî-a-mî-dî. Din motiv de diacritice, că de-aia se plâng străinii că li-i greu să-nvețe românește!

Mda, la odorizantele de veceuri unde-ar fi trebuit să fie bureții de vase, fericire! Un băiet, angajat după ținută, desfăcea-ntre rafturi niște ambalaje. Plia cutiile alea de carton și le stivuia una peste alta de ziceai că asta-i pasiunea vieții lui, că de mic ș-o dorit să fie musai manipulant-n Kaufland! Mă duc glonț la el și-l întreb:

– Unde s-or mutat bureții de vase, dacă nu-i cu supărare?

– Ăăăă… și s-o blocat! Ăăăă, păăăăiii, să vedeeem… ș-o-nceput să se scarpine-n cap, vădit încurcat, preocupat și gânditor-încrâncenat. După f’o juma’ de minut, s-o luminat la față, mi-o zâmbit, ș-o grăit:

– Staț-o clipă… să-ntreb… un coleg!

Ș-o loat-o la picior spre raftul paralel. Io, după el. Acolo, un alt băetan desfăcea alte cutii de carton, ziceai că-s la concurs ăștia doi. Și primul, ăla al meu, îl întreabă pe colegul, presupun că ceea ce voiam io să știu, doar presupun, c-or vorbit în maghiară. Mbine, doar primul, ăla al meu, o glăsuit, că celălaNt o zis că:

– Ăăăă…

– Bine, lăsați că-i caut io singură, le-am zis-o, că prea mi s-or părut mocofani.

Și, minumea-minunilor, ce să vezi, bureții ăia or răsărit ca prin farmec, fix în spatele capului lu’ băiețașu’ număru doi, care bag samă că ori era nou ca vițelu’ la prima poartă din veața lui de angajat kauflandist, ori nu era responsabil cu parcela aia și plia ambalaje taman acolo pur și simplu-ntâmplător, doar ca să nu steie degeaba!

– Iote-i, băăăi, un-s-ascundeau, le-o trag, da-n mod evident vorbeam deja de una singură, că băbăeții găsiseră un subect foarte-nteresant de dezbătut, cre’ că vorbeau, tot-n ungurește, că cum altfel, despre cum i-or bătut ungurii pe engleji la fotbal sau așa ceva, că n-or mai catadicsit să mă bage-n samă. Păi da, că doar-îmi rezolvaseră problema, raftul cu bureți era acolo, hlizindu-se vesel, nu, ce să mai vreau io de la ei?

Băi, io nu-nțeleg o chestie la Kauflandurile-astea, cum naiba tot timpu-s maldăre de-ambalaje goale printre rafturi? Că odată, mai demult, am participat la un soi de sondaj de opinie despre ce-ți place și ce nu-ți place-n Kaufland, cre’ c-am completat f’o cinșpe chestionare din alea, că promiteau nu-ș ce premiu prin tragere la sorți. Și cum câștigasem deja la un concurs din ăsta de-al lor o sacoșă, mi-am zis că nu mi-ar strica ș-un bon de cumpărături de f’o doosudălei, acolo… care n-o mai venit, da’ nu asta importă, ci faptul că de cinșpe ori le-am spus că mă enervează maxim de mă bolunzăsc de cap ambalajele astea stive printre rafturi, că-ncurcă traficul și blochează spațiul, ș-așa destul de-nghesuit și fără ele, darămite… ‘N fine, naiba știe care-o fi fost scopu-ntrebărilor ălora, de vreme ce nu s-o schimbat nimic… Da’ nimic, băi frățiwer’, nada, niente, nexam! ‘N-afară, desigur, de mutatul mărfii periodic de pe-un raft pe altul. Asta da activitate creativă, să tot faci slalom printre rafturi, posibil să fie f’un scaner nevăzut la intrare, care să contabilizeze cât timp petrece fiecare client în magazin și cu cât scoru-i mai mare, cu-atâta să crească și cota de piață a respectivului Kaufland în ierarhia rețelei lor la nivel național.

Că altă logică zău că n-o zăresc!