Acest articol constituțional, dedicat puterii militare („armata” și „celelalte componente ale forțelor armate”) lasă pe mâna legiuitorului ce structuri, ce servicii, ce organisme și ce forțe se pot constitui, în interiorul și în afara armatei, pentru „garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”, cu condiția obligatorie ca fiecare și toate aceste forțe să se „subordoneze exclusiv voinței poporului”.

Astfel, prin corpul acesta de legi, se impun constituțional principii, norme, procedee, responsabilități, interacțiuni, interdependențe și altele asemenea pentru fiecare dintre componentele militarizate ale sistemului național de apărare.

Cu alte cuvinte, legea trebuie să spună doar cum se constituie, ce trebuie să facă și cum să își îndeplinească menirea ministerele și serviciile independente, incluse în „structura sistemului național de apărare” națională.

De aici trebuie pornit, pentru identificarea și soluționarea oricăror probleme de legalitate ar avea oricare dintre elementele sistemului național de apărare (sau toate la un loc), în sensul în care este oare legea clară și completă?

Prevede legea toate reglementările necesare și obligatorii pentru ca menirea structurii/serviciului să fie constituțională (să fie subordonată exclusiv voinței poporului și să garanteze suveranitatea poporului, independența și unitatea statului și așa mai departe)? Este instituit controlul și este exercitată complet supravegherea democratică asupra structurii/serviciului, de către puterile legislativă, executivă și judecătorească ale statului?

Sau, invers, sunt cumva unele prevederi legale care impietează asupra îndeplinirii complete și eficiente a menirii constituționale a structurii/serviciului reglementat prin acea lege? Este voința poporului ignorată, măcar în parte? Se ocupă serviciul/structura și de altceva decât de garantarea suveranității etc. ori sunt neclarități în formularea legii privind ce presupune această garantare a suveranității și a celorlalte concepte? Există vreo scăpare legală, ce le-ar permite serviciilor/structurilor să se sustragă controlului și supravegherii democratice (în sensul să își poată da singure misiuni și să își finanțeze singure acele misiuni, de exemplu)? Permite legea, așa cum este acum formulată și implementată, ca personalul care populează serviciile/structurile (ca militari și civili) să se subordoneze și altor structuri decât cele ale autorităților publice? Și așa mai departe.

Concret, toate legile apărării naționale, ale forțelor armate, ale organizării și funcționării ministerelor, serviciilor și structurilor membre ale sistemului național de apărare, fie ele militarizate sau nu, din România, au intrat în vigoare înainte de 2003, când Constituția României a fost revizuită, pentru a permite alierea României în NATO și integrarea în Uniunea Europeană.

Așa că, chiar fără să citim acele legi și chiar fără să ne uităm la performanța în mediul de securitate a armatei și serviciilor/structurilor din sectorul public al securității naționale, putem spune că aceste legi necesită o revizuire profundă și o aliniere a lor la actuala Constituție.

Dar le citim și chiar ne uităm la performanța lor. Și aflăm din lectură și din observații că sunt multe probleme provenite din textul legii, în funcționarea acestor structuri, dintre care unele duc la un nivel majoritar de neîncredere populară în ele.

Cu excepția armatei României, care are legalizată inclusiv planificarea apărării naționale, adică are clare și legale cerințe privind modul în care primește misiuni, i se alocă resurse, se pregătește, își educă personalul. Asta nu înseamnă că armata nu ar avea probleme, dar problemele pe care le are nu sunt de încredere și nici nu provin neapărat din formularea legilor după care funcționează.

Așa că necesitatea stringentă de revedere și chiar de rescriere completă a fiecărei și tuturor legilor securității naționale este duală: constituțională și funcțională.

Dar ar mai fi necesar un pas, înainte de a ajunge la o inițiativă legislativă constituțională, prin care pachetul acesta de legi să fie în Parlament și apoi la Președinte. Este vorba despre un studiu privind care sunt concret și complet aceste probleme.

Cu mai bine de 10 ani în urmă, am propus unor instituții cum ar fi Senatul României sau Președintele României, precum și unor școli sau organizații ale societății civile să adopte la nevoile aborigene un kit de autoevaluare a instituționalizării apărării naționale, pe care îl publicasem în folosul altor state și care ar fi putut răspunde la toate întrebările de funcționalitate ale oricărui element al sistemului național de apărare. Mi s-a răspuns, atunci când am primit un răspuns la propunerea mea, că nu este cazul. Deoarece toate merg bine în România, ca dovadă că nu ne reproșează niciun aliat sau partener strategic nimic.

Să ne imaginăm că, între timp, au apărut și alte metodologii de evaluare sau chiar de autoevaluare a instituționalizării apărării naționale a României, care au fost puse la lucru, de s-a ajuns astăzi la concluzia că este momentul pentru o rescriere a legilor securității naționale. Adică, să sperăm că inițiativa din zilele astea nu se datorează vreunei observații critice, venită de la vreun aliat sau de la vreun partener strategic, care să fi avut cel puțin o observație critică, la instituționalizarea curentă a elementelor sistemului național de apărare.

Sau, să sperăm că nu s-au uitat legiuitorii noștri peste graniță (nu la Ucraina, ci chiar la Federația Rusă) și au văzut acolo cum serviciile/structurile moscovite, care s-au autonomizat în statul federal și au preluat controlul asupra societății și chiar a politicului, care s-au populat cu oameni de casă, fără merite profesionale, execută misiuni ilegale, cu caracter criminal și cu performanță militară penibilă, alta decât distrugerile la întâmplare.

Mai grav decât asta nu ar fi decât ca mai marii structurilor de securitate națională să creadă ei că acum ar fi momentul, pentru a schimba legile de organizare și de funcționare a acelor structuri după cheful lor, obținând astfel și o mai mare autonomizare, și un mai mare control al lor asupra celor care ar fi trebuit să îi controleze pe ei, și o mai largă putere discreționară, exercitată asupra cetățeanului membru al poporului sub a cărui voință exclusivă ar trebui structurile astea să se plaseze prin lege, dar ele nu și nu.

Autor: Hari Bucur-Marcu  –  expert internațional în politici de apărare națională