Marile corporații din domeniul producției și al distribuției de medicamente sunt frecvent acționate în judecată pentru despăgubiri de consumatorii prejudiciați fie prin defectele medicamentelor, fie prin lipsurile de calitate ale acestora. Destul de frecvente sunt și procesele pentru daune cauzate de experimentele sau testele clinice. De regulă, aceste procese sunt construite ca acțiuni de clasă (class action), în intenția de a împărți costurile și riscurile, de a provoca egalitate de arme judiciare în lupta cu corporația și de a dilua responsabilitatea individuală (costurile judiciare se împart la mulțimea de reclamanți, devenind suportabile). Date fiind consistenta jurisprudență în domeniu, cultura juridică umflată cu pompa pe sute de canale dedicate și prin mii de filme cu avocați și jurați, precum și numărul mare al reclamanților care pot fi adunați în acțiuni de clasă, în SUA se ajunge rar la proces, părțile fiind, mai degrabă, orientate către tranzacție (settlement). Prin această înțelegere, corporația își asumă să achite de bună voie o despăgubire globală, neuitând să declare că nu recunoaște nicio vinovăție. În cazuri grave, aceste despăgubiri sunt cumulate cu amenzi penale de ordinul sutelor de milioane sau chiar al miliardelor de dolari, pe care corporațiile acceptă să le achite, prin înțelegere cu procurorii.

La prima vedere, despăgubirile și amenzile stabilite prin înțelegeri rapide par soluții bune, deopotrivă pentru consumatori și corporații. De asemenea, la prima vedere, cuantumul ridicat al acestor despăgubiri sau amenzi pare a asigura caracterul disuasiv (descurajant) al sancțiunilor pentru abuz de putere economică și practici comerciale incorecte. Numai că, la cifre de afaceri de sute miliarde de euro anual, despăgubirile sau amenzile de un miliard plătite unui număr de 100 de mii de consumatori și intervenind o dată la 5-10 ani devin insignifiante. În plus – iar acesta este lucrul cel mai agasant – corporațiile introduc aceste despăgubiri și amenzi în costurile produselor lor. În loc ca aceste sancțiuni pecuniare să fie suportate de managerii sau acționarii lor delincvenți și cinici, sunt suportate, de fapt, de noi toți, pentru că noi toți le cumpărăm produsele și serviciile, pentru că nu mai există alternativă la ele (there is no alternative – TINA). Suntem, deci, obligați să achiziționăm produse periculoase și proaste de la corporații delincvente și chiar infractoare, menținute în viață pentru că sunt prea mari pentru a fi lăsate să eșueze (to big to let fail).

Nu numai companiile farma fac aceste aranjamente și regii judiciare. Același lucru îl fac băncile, companiile petroliere, companiile din energie, companiile din industria chimică și alimentară, companiile de băuturi și tutun, întreprinderile digitale – dictator etc. Și nici în aceste domenii nu (mai) avem de ales. Trebuie să achiziționăm de la delincvenți și infractori, care ne și păgubesc sau chiar ne omoară cu zile, cu zâmbetul pe buze.

Fun fact – toate aceste corporații inevitabile sunt listate la bursă, unde statele, fondurile suverane, fondurile de pensii, universitățile, fundațiile caritabile sau filantropice etc. dețin acțiuni – toată lumea asta „bună” este mai mult decât interesată ca acești delincvenți și infractori să continue să comită delicte și infracțiuni, pentru a curge banul.

Și mai fun fact – dacă mita și corupția „estice” sunt vizibile și pot fi arătate cu degetul de „eroi” ai așa-zisei lupte anti-corupție, în vest mita, conflictele de interese, traficul de influență, furtul se exercită sub formele sofisticate ale ușii rotative (funcționarul „amical” cu corporația devine executiv al corporației imediat ce pleacă din funcția publică) sau ale „consultanței” (McKinsey, gen).