ROMEO TARHON – Până când să ne mai fie rușine să ridicăm capul în lume ?

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Între cele două războaie mondiale ajunseserăm una dintre țările prospere și civilizate ale Europei, deveniserăm frecventabili, ca mediu stabil și sigur de viață și afaceri, pentru săracii Europei – italieni, greci, turci, evrei, armeni… și nu popor silit să își ia lumea în cap printre străini spre a le fi robi, slugi, măturători, hamali… Nu o gloată hămesită, degradată fizic, psihic, moral, social, economic… Să nu ne mai văicărim cu mâinile în sân că prea ne-am lăsat mințiți, manipulați, cumpărați cu promisiuni deșarte, cu zahăr, ulei, făină în sacoșe electorale având imprimate siglele de partid, că prea am lăsat țara pe mâinile murdare ale parlamentarilor nereșapabili, guvernanților fripturiști, lichelelor politruce, primarilor,prefecților și tuturor leprelor șperțare din aparatul funcționăresc, că prea am ajuns să ne complacem în vrajbă și dezbinare, să ne împricinăm român pe român, să ne cerem dreptatea în tribunale corupte, să ne milogim cu jalba și ghișeftul pe la ghișee nesimțite, să dăm peșcheș mai abitir decât pe vremurile fanariote, să tolerăm și să întreținem corupția la toate nivelurile și în toate mediile.

”Așa nu se mai poate!”, recunoaștem tot mai des și tot mai mulți. Cine am fost ca națiune și cine am ajuns?! Un norod împuținat aproape la jumătate din câți am fi trebuit să fim, mințit, amăgit, ”furajat” cu alimente contrafăcute, injectate chimic, cu medicamente dubioase parcă inventate să ne îmbolnăvească și să ne decimeze, ”adăpați” cu apă minerală și plată îndoite cu apă clorurată de robinet, cu sucuri mustind de coloranți și aromatizanți sintetici, cei mai mulți dintre noi îmbrăcați la second-hand sau cu ieftinături putrede de prin hipermarketurile de cartier, înglodați în credite la bănci, în biruri către stat, în facturi usturătoare la utilități, vânduți ca țară cămătarilor bancari ai lumii, deposedați de patrimoniul național, de pădurile seculare, de pământul strămoșesc, de petrol și gaze… bașca stigmatizați și huliți drept populație de lumea a… patra, exportând hoți, proxeneți, țigani, cerșetori… importând, în schimb, incultură, necredință, imoralitate, non educație și anti cultură, fals occidentalism, ”fițisme”…

Până când să ne mai fie rușine să ridicăm capul în lume și să nu ne mai comportăm umil precum ca o gloată de creștini habotnici și tâmpiți înconjurând în genunchi bisericile și așteptând la cozi interminabile să pupăm moaște nici măcar sigur autentice, supuși clanurilor mafiote care ne amanetează viitorul pentru mai multe generații? Cât să mai lăsăm de izbeliște destinul nostru național pe drumul strâmb și gloduros al supoșeniei și batjocurii de înșine, ștergându-ne din memoria genetică virtuțile moștenite de la vrednicii înaintași martiri pe care permitem cu indiferență să ni-i terfelească și să ni-i șteargă din istorie un președinte sau altul, român sau mai puțin român, un parlament corupt, un guvern lesne trecător, o turmă infamă de cațavenci și farfurizi demagogi, de coțcari, traseiști, liber schimbiști și liber… limbiști?

Mai mult decât vreodată în istoria noastră fracturată, controversată, sufocată de emanații ideologice toxice, este nevoie de un oxigen curat, purificator, naționalist! La ce bun răbdarea, amăgirea, îngăduința, complacerea, nepăsarea noastră, a celor mulți, și cuminți, și cinstiți, și săraci, și fără de viitor, mânați ca turmele pe margini de tăpșane și drumuri de către noii stăpâni ai pajiștilor și pământurilor noastre, îmbogățiții și parveniții care sfidează legile pe care le dau în propriul folos și împotriva noastră, câtă vreme nu găsim brumă de dreptate, ci doar puzderii de obligații și un singur drept: cel la degradarea amenințătoare a calității vieții noastre, încât, după trei decenii de jaf și îndatorare, am ajuns să regretăm locurile de muncă și salariile din epoca dejisto-ceaușistă de cenușie amintire? Acesta să fie, în continuare, prețul îndobitocirii naționale, cu mult mai apăsător decât cel din trecutul comunist? Încă pregetăm să lepădăm și să nu mai ducem în spinare, precum catârii, greu suportabila povară a politiciansimului care ne frânge aspirațiile ca pe vreascuri?

Ce le vom lăsa drept moștenire copiilor noștri și copiilor copiilor noștri? Amintirea iluzorie a unei foste țări ca un rai din istoria aproape ștearsă de către scribacii de clasă și de casă a vremurilor post decembriste? Un tablou sinistru, epocal, al sărăciei lucii și promiscuității din groapa de gunoi a Europei? Falimentul moral și social al unei țări distruse ca după un război cumplit al românilor împotriva românilor pe durata a mai multor decenii, ofuscându-ne că lumea modernă ne respinge și ne ține în decor doar ca pe un exemplu al eșecului, al unui ”așa nu!” ca rebut socio-politic național al timpurilor de azi, mai ales după dușul rece al pandemiei păgubose, dirijată ori ba, când lumea își dă singură un șut în fund pentru a se schimba, pentru a găsi soluții, pentru a evolua…?

Autor: Romeo Tarhon, Senior Jurnalist membru U.Z.P.R.