Legenda Mărțișorului 

După chef lung și joc pe jar

În zi de Dragobete,

Mă ațipeam sub un stejar,

Sleit de mândre fete…

 

Și doar simții ca peria

Din spate-un ram, pe haină…

– Ci, numai nu te speria,

Am să îți spun o taină…

 

C-amu e vremea, altfel ba,

M-a liniştit copacul…

Ăst lucru nu te întreba,

De ce acuma facu-l…

 

– Ba, iaca, te întreb surprins:

Amână, nu-ți îngădui!

De somn de moarte parcă-s prins…

– Aș vrea, dar vezi, prăpădu-i:

 

Voi fi chiar mâine doborât…

Și-au pus de gând sătenii

Că-s prea bătrân, scorbos, urât,

Li-s mai de preț buștenii….

 

Așa gândesc în felul lor

Cu mintea ca securea

Și sufletul ca de topor:

Să decime pădurea…

 

Și-apoi, de-aceea țin să-ți zic

Povestea din vechime,

Să nu se piarză-n timp nimic;

Îi hăt din strămoșime…

 

– Bag samă eu că mă frămânți

Cu snoave vechi, tataie!

I-am zis eu aspru, mă încânți

Să nu las să te taie…

Amu, că tot m-ai sâcâit,

Zii snoava copăcească,

Și, cât stau colea tolănit,

S-adorm, să îmi priască….

 

– Ba, vei ciuli urechile

Și somnul va să-ți treacă

De auzi-vei vechile

Povești, numai oleacă…

 

Legende-aduse-n crengi de vânt

Le-am pus la rădăcină,

Scobind o groapă în pământ,

Comoara lor să țină…

 

La ăste vorbe mai cu tâlc,

Dă inima-mi să sară…

Roșii pe loc și… tăcui mâlc,

Mirat din cale-afară.

 

Și glasu-am înmuiat pe loc

Copacului zicându-i:

– Mă iartă, dar m-ai pus pe foc…

Și luai în samă gându-i…

 

– De când eram și eu un pui

De pom, încă-i povestea

Și-o spun s-o știi și tu să spui

La alții toate-acestea…

*

Demult, cum zic, s-a pomenit,
Din vremuri de departe,
Pe când nici scrisul n-a pornit
Să sape-n piatră carte

Și nici porunci în scris să dea
Cel Drept și Bun din ceruri,
Ce prin Cuvântu-I piaza-rea
O-nfrânge-n multe feluri,

Din vremuri, dară, de demult
Uitate și apuse,
Când iernile durau prea mult
Precum la pol, cum spus e,

Ca gerului să-i țină piept
Rar se găsea făptură
Cum Omul cel viclean, deștept,
Cu hrană și căldură…

Era pe când doar stele seci
Pe-ntinderi de ninsoare
Și-mpărății pustii și reci
Prindeau un fir de soare;

Troienele cirezi-cirezi,
Zăpezile cât hătul
Și nopțile până-n amiezi
Durau smolind omătul.

Și vorba-n vânt să n-o lungim
Precum în vânturi neaua,
Prin timp o leacă să fugim
Ca pe polei mărgeaua…

Cică prin Martie, pe-atunci,
În prima zi din lună,
Din negureala unei lunci
De crâng și văgăună,

Ca un brăduț dintre stejari,
La margini de pădure,
Arsă de-al gerului pojar
Ce-avu să îl îndure,

Ivitu-s-a ca un strigoi
Ce-ntâi și-arată-o mână
Și-ntregul trup mlădiu apoi,
A Primăverii Zână.

De friguri luată și de mers
Printre nămeți și ghețuri,
Cu ochii stinși și chipul șters
De dârdâieli și grețuri,

S-a sprijint de-un copcel
Din preajma-i, să nu pice,
Să-și tragă sufletul nițel,
Și-n minte ce își zice:

– Ehei, amu m-am cam grăbit,
La măritiș ca fata…
Ci prea degrabă am venit
Cât iarna nu e gata…

Nici semne a pleca nu văd
Și nu se lasă dusă,
Ci încă frigu-i și prăpăd,
Și eu mă simt răpusă…

Dar cum ședea pe pom în șold
Și-n spate să nu cadă,
Firavă-n trunchi precum un bold,
Zări de sub zăpadă

Verzui, sfios, firav și el,
Minune de minune:
Un fir plăpând de ghiocel
Prin spini de mătrăgune.

De bucurie, de extaz
Sau delirând, săraca,
Uitând de marele-i necaz,
Găsi putere, iaca,

Și frântu-s-a cu mari sforțări
Să-ndepărteze spinii
Și-ncolăcitele brățări,
Să smulgă mărăcinii…

Cu delicatele-i mișcări
Într-un genunchi pe cant a
Eliberat spre zori de zări
Din umbra morții planta…

Dar zâna Iernii, rea de soi
Și aprigă de crudă,
Pândea pitită după-un sloi
Crâpând de-a urii ciudă,

Precum ades și tot mai des
Ni-i scris să se întâmple…
Pe Crivăț l-a adus la șes
Din munți sticlind pe tâmple

Și ger să sufle cum n-a fost, 
I-a dat atunci poruncă,
Să nu-și mai afle loc și rost
Nici-un lăstar din luncă.

Și s-a pornit pe pojghițat,
Vârtej de frig să scoață
Și ghiocelul a-nghețat
În sticla cea de gheață…

Dar buna zână, timpuriu
Parcă-ntradins trimisă,
Cât să nu fie prea târziu,
Cu gura-ncet deschisă

Și palmele-i ca un căuș
Suflă din piept căldura
Și viul aer ca un duș
Redezmorți făptura…

Dar de nesomn, de drag, de chin,
Din nebăgare-n seamă,
La deget o răni un spin
Ușor cât să nu geamă…

Și-o picătură s-a prelins
De sânge cald de înger
Pe albul florii roșu nins
De stropul ca de sânger.

Și-n fibrele-i când i-a pătruns
I-a dat puteri să-nvie
Cu viață și iubire uns
Și-n veac de veac să vie…

Și, astfel, iarna a plecat
Iar de pe-atunci e-nfrântă
Și ghiocelul delicat
În Martie vă-ncântă.

Iar roșul de la mărțișor,
C-e n alb de nea se-mplete
E sângele de drag și dor
Ce florii viață-i dete…

*

Ei, bine, văd, ai amuțit…
Dar cum milos e omul,
Simți-vei lamă de cuțit:
Eu mi-s acela, pomul…!

 

Sursa foto: pinterest.com