Îmi amintesc senzația asta. A maritisului incert. Aveam 20 de ani și plângeam, într-o baie străină, că nu voiam să mă mărit fără să fi știut măcar ce e iubirea. Ningea cu flori de mai, atunci, iar Dumnezeu mi-a ascuns faptul că dorințele se pot îndeplini, dar nu pe loc, iar ninsorile nu vor fi poetice mereu.

,,Da, dar ce bine e să le zărești!”, mi-a trântit un om de ispravă care acum e ,,dincolo de nori”,de parcă premoniții aparte îi jucau prin mintea lui în care lucrurile fixe și priceperea de inginer se băteau cu ludicul și,,vitrinele cu mirari”.

Am aflat ce e cu iubirea, însă m-a nins mult, până am știut care e cea adevărată, cât să fiu o mireasă de august topită în fierbintele care nu auzise vreodată de zăpadă.

Da, am privit cu spaima ninsoarea asta de april, trâmbițată pe la toate buletinele meteo, neașteptată de inimă, dar așteptată în fapt, cât să zicem: ,,Ok. Gata, ți-ai făcut damblaua, acum lasă-ne și predă ștafeta primăverii adevărate!”

38 de zile de când primăvara semnează în gol, fără să lase semne clare, ca un guvern care se face că guvernează, dar în urma lui nu se vede nimic, decât înzăpezire de situație.

Ziua se înfoaie ca un voal de dantelă perfectă. Doar ca dantelele perfecte se răresc pe alocuri și simt cum natura asta mi-a furat gândurile și le-a transformat în realitate. Mare grija trebuie să am la ce rostesc!

Pe stradă, oamenii trec aplecați, ca niște sălcii umblătoare. Își scutură ramurile brațelor în gesturi ample. Din blocul vecin se aud voci și forfota bormasinilor înfuriate. Mă mir. Cum nu se poate lucra in exterior, cine știe ce fac ei, după ferestrele acelea mari în care au bătut, acum ceva timp, nayloane mari, ca o protecție precară, dar necesară.

Nucul din vale parcă învârte un carusel invizibil. Se dau în el toate mierlele și toate imaginațiile mele, toată istoria anotimpurilor simțite în fiece ram.

De ai dorință, te dai și tu huța pe un fulg de nea razlet, cât sa nu îi mai declari război și să îl joci în picioare de supărare. Mai bine rămâi ancorat în ceea ce nu poti înțelege usor, dar măcar îl poți transforma în carusel de mirese indecise în zi de aprilie.

Acum doi ani, de la atâta zăpadă mi s-a desprins, de pe muntele mititel pe care locuiesc, o piatra-stâncă, ditamai ,,cataroiul”, a zis cumnatul meu, minunându-se de greutatea și mărimea lui. A spart geamul. De tot. Praf l-a făcut. Anul asta a fost și mai rău. Un pin s-a rupt din tulpina firava, iar arborii de pe deal păreau ca ne vor ataca acoperișul. Liliacul se intinsese pe casa și tremuram la gândul că iar o pot lua pietrele din loc. Grea și uda zăpadă. Deși eram destul de bolnava, m-am luptat cu o matura, scuturand ce puteam. Dar lupta era inegala. Am renunțat.

Am privit, în direct, intr-un final, cum poezia se transformă în dramă. Poate si de aceea mă tot plâng de lucruri, în loc să le cern frumusețea. Mă tulbură realitatea și nu îmi permit total sa mai vad cu ochi buni Brașovul nins în zi de april.

Vi-l las vouă! Imblânziți-l și dati-mi-l în floare! Musai de măr, ca la magnolii nici nu mai îndrăznesc a visa în acest an…

Nu rezista zăpadă, e drept, dar nici nu ma lasă să sper la Florii însorite. Și cum să fie astfel când în ziua de Florii, intr-un cimitir din Tg Mureș, va fi îngropată doamna Mariana Cristescu, om de cultura din Tg Mureș, scriitor, jurnalist și descoperitoare de autori pe care i-a promovat în simpozioane minunate, numite Punți de Lumină. Am avut parte, în 2016, de o astfel de bucurie. Mai mult nu pot scrie despre acest lucru. Am bocit, ieri, la aflarea vestii, fără eleganta, intrebandu-ma unde sunt oamenii pe care i-a întâlnit în viata asta, de nimeni, nicio oficialitate, nu amintește de trecerea sa în neființă. Și multe altele la care cuget și acum. Murim și pentru mulți asta nu mai înseamnă nimic. Nici ce am scris, nici ce am fost, nici ce-am făcut.

Aprilie.

Bucurii. Tristeți. Realități cosmetizate,pe alocuri, pentru liniștea sufletului. Și tăceri albe la care ma întorc mereu. Căci acolo e senin și înfloresc flori albe de recunostinta.

Va îmbrățișez.