Uimitor și Umilitor de…CIUDAT
De ce ??!!!
ne numim azi Țara, România și nu DACIA
Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial.
Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric.
Țara noastră avea un nume, …. Dacia, nume cu rezonanță majoră în lumea antică, nume cunoscut și apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră și care ne amintește de momente dureroase și umilitoare ale înaintașilor?
De ce nu a primat rațiunea?
De ce nu a primat mândria?
De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii și probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toți cei cincizeci de candidați să renunțe și să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galați ), așa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei și, în 24 ianuarie, și al Vlahiei, tot în unanimitate.
Ca atare, A.I. Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite.
Ale cui Principate Unite?
Ale Daciei?
Ale României?
Ale Moldo-Vlahiei?
O unire presupune rezultatul combinat a cel puțin două elemente.
În acest caz, cele două elemente erau țările care s-au unit: Moldova și Vlahia (Muntenia).
În noul nume al țării noastre ”Rumania” nu apărea, însă, denumirea niciunei țări componente care formase Unirea.
Ca atare, Noi devenisem (cel puțin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!
Normal și firesc ar fi fost ca numele noii țări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi și ilustru al pământului strămoșesc, numele „Dacia”.
Și, totuși, se pare că Alecsandri și-a impus punctul de vedere, convingându-i (cu ce argumente… nu știm) și pe Kogălniceanu și grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au ….interzis (!!!) atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de Răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse.
Așa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”.
Dar de ce nu ale Daciei?!
Se știe că revoluționarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu și Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania și Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluționar de atunci.
Cu câțiva ani înainte de revoluție (1845- 46-47), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din țara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”.
Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeași perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare și azi la Iași.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roșie” și „Sentinela romană”, apreciate de rege și de oficiali, dar contestate de marele public și de marii cărturari ai vremii.
Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :
„Din vârful CarpațilorDin desimea brazilorRepezit-am ochii meiCa doi vulturi sprinteneiCu văzutul ce văzuiȘi pe cine întâlniiVăzui semen de oșteanDe-a împăratului TraianMaica Roma cea bătrânăMi-a pus arma asta-n mânăȘi mi-a spus cu glasul eiFiule, oșteanule!Tu din toți ai mei copiiCel mai tare-n vitejiiMergi în Dacia grăbeștePe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipește…Sosit-am și am învins.”
Spre deosebire de oficiali și de rege, scriitorii și iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea și-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).
Cam în același timp, poetul George Coșbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „Decebal către popor”:
„Viața asta-i bun pierdutCând n-o trăiești cum ai fi vrut.Și-acum ar vrea un neam călăuS-arunce jug în gâtul tău:E rău destul că ne-am născut,………………………………………….Din Zei de-am fi scoborâtori,C-o moarte tot suntem datori;Totuna e dac-ai muritFlăcău ori moș îngârbovit,Dar nu-i totuna Leu să moriOri Câine-nlănțuit.…………………………………..Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!E rău destul că ne-am născut:Dar cui i-e frică de războiE liber de-a pleca napoi,Iar cine-i vânzător vândutSă iasă dintre noi!”
Și tot poetul George Coșbuc nu își poate ascunde ura împotriva năvălitorilor romani in poezia “Un cântec barbar”:
Voi lasi datatori de porunci,Mai râdeti ! Nevolnica turma,Mai râdeti, ca-i râsul din urma !S-apropie ziua ! si-atunciVedea-veti, trufasi romani,Câmpiile voastre-necateDe vuietul multor armate,Ca vuietul apelor mariVeni-vom ca-n ziua de-apoi ;Va plânge cu hohote zareaDe care, de cai, de strigareaMultimii pornite spre voi !Iesi-vor, din negru pamânt,În zale de-argint cavalerii,Puternici ca grindina verii,si roibii cu narile-n vântVor trece-n salbatic galopSpre Roma ! si miei vor fi leii,Fugi-vor de spaima miseiiCuprinsi de pornitul potopSpre Roma ! Calcând pe cohortiRazbi-ti-vom colosul de-aproapesi nu va fi cine sa-ngroapeMultimea cea mare de morti !Din Istru vom face pârâu,Sa-l umpli, romane, cu sânge,Cu lacrimi pe care le-or plângeNevestele neamului tau !si nu vei putea sa mai puiÎn siruri înfrânta-ti armata,si-om face sa fie odataToti corbii si lupii satui !Caci vultur sa fii, un colos,Cu aripi de repezi furtunesi cuibul în cer de 1-ai pune:De-acolo noi da-te-vom jos !Ce-i viu sfâsia-vom în dinti ;Aprinde-vom templele tale ;Vom naste pustiul în cale ;Vom face pe-ai vostri parinti( să strige, să strângă din dinți)S-ascunda trufasul lor chipÎn toga, plângând de rusine,I-om trece sub furci caudine,I-om pune cu fruntea-n nisip.Si fara de mila, calai,În fase strivi-vom poporul,si mândri vom pune piciorulPe gâtu-mparatilor tai !Vom face cât cerul de naltMormanul cadavrelor cruntesi munte vom pune pe muntesi cerului da-vom asalt.Pe-al vostru Zeus-pigmeuL-om prinde de barba-nhatându-l,Cu tronu-i cu tot rasturnându-1Din cer, caci acel DumnezeuCe lasa pe-al vostru pamântSa creasca atâta urgie,Acela nu poate sa fieNici mare, nici tare, nici sfânt.Ah, dac-am putea masuraPe cât ni-e de plina masura,Vedea-vei ce multa ni-e ura,În ziua din urma a ta !Ca daca voi toti ati muriDe spaimele mortii nainteDe-al nostru sosit, din morminteV-am scoate de-oriunde veti fi !si razbunatoarelor sortiLe-am face cu palma dreptate,Caci fetele voastre le-am bate,Scuipându-ti pe fiii tai morti !
Lupta eroică a dacilor și personalitatea uluitoare a ultimului rege al națiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibrație patriotică de către mulți artiști contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de necontestată originalitate.
În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbații”, sunt eternizați în versuri-simbol mari conducători ai țării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toți, ca un rege al regilor, strălucește… Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă
Stă Decebal.”
Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă și sânge.
În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit și demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
!!!!…Dacă, printr-o minune, am putea înțelege, măcar parțial, lupta, durerea și jertfa strămoșilor noștri daci care au fost furați, trimiși în sclavie, zdrobiți și uciși de către hoarde agresive de năvălitori, nu același lucru putem spune despre recenții diriguitori ai țării noastre; pe ei nu-i putem înțelege, pentru că a slăvi un asupritor și, mai mult, a da țării tale numele cetății de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor, este un act de Trădare !
Un deosebit de sensibil și profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Coruț evocă – în „Sămânța geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar și speranța unui neam milenar care renaște din „recea carapace dacă” :
“Ploua cu spaimă şi durerePeste cetatea mea învinsă,Cădeau bărbaţii în tăcere,Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…Ardeau străbunele altare,Se coborâse Ceru-n bernă,Treceau oştirile barbarePeste cetatea mea eternă.Stam gol pe vechile altare,Priveam tăcut oştiri străine,Lovind în trupu-mi de cleştare,Făcându-mi templele ruine.În recea carapace dacă,Eram sămânţa de milenii,Un bob de jar sortit să facăUn foc splendid, la semnul vremii »
Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.
Unul dintre poeții actuali ai țării noastre, Adrian Păunescu șterge praful uitării și al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează și care ne onorează deopotrivă pe noi toți, cei care simțim flacăra nestinsă a marilor înaintași.
„Din nou, dacii liberi” este o poezie – testament care va străbate veacurile:
„Noi n-am avut nevoieSă luam adeverințeCă viețuim acasă,În patrie la noi,Am fost și vom rămâneDe-a pururi dacii liberiȘi iubitori de pace,Și vrednici de război.………………………………….Numiți și Țara noastrăCu numele ei Dacic……………………………Aceasta dăm de știre,De sub pământul nostru,Urmașilor în careReînviem acum.”
- NAPOLEON SĂVESCU – Uimitor și Umilitor de…CIUDAT - 21 noiembrie 2026
- NAPOLEON SĂVESCU – Amintiri dintr-un trecut îndepărtat (2) - 26 octombrie 2026
- NAPOLEON SĂVESCU – Amintiri dintr-un trecut îndepărtat (1) - 22 octombrie 2026



