Partea I-a

Folclor urban sau istorie reală?

     Povestea începe prin anul 1873 odată cu săpăturile pentru construcția castelului Peleș când a fost dezgropat un tezaur conținând câteva sute de plăci de aur gravate cu imagini și litere oarecum similare celor grecești care alcătuiau texte într-o limbă necunoscută până atunci.

    Tezaurul a fost adăpostit la Mânăstirea Sinaia și printr-o decizie comună a oficialităților vremii (Guvernul, Patriarhia și Academia) a fost cedat domnitorului Carol.

     Acesta a dispus efectuarea unor copii în plumb pentru circa o sută de tăblițe, probabil pentru uzul eventualilor cercetători, care au fost predate după câte se pare fără acte Muzeului Național de Antichități din București, ajungând mai târziu la fel, la Muzeul Național de Arheologie și, în sfârșit, la Institutul de Arheologie unde au fost risipite în marea lor majoritate.

    Fotografii ale acestor tăblițe de plumb, cam 133, care circulă și în zilele noastre, au fost executate între 1944-1946 de către inginerul Dan Romalo.

     Tăblițele originare din aur, în număr de 514, au o altă istorie. Au stat o vreme la Mânăstirea din Sinaia, apoi au fost mutate la Curtea de Argeș făcând de această dată parte din patrimoniul casei regale. După moartea regelui Carol I, au devenit obiect de dispută între urmașii regelui defunct.

      O parte din tăblițe, cele mai mici, ar fi fost luate de regele Carol II în urma abdicării din 1940 și duse în Portugalia. La procesul de partaj cu regele Mihai, deschis de Mircea Lambrino (după moartea lui Carol II în 1953) și judecat de Tribunalul din Lisabona, acesta ar fi prezentat un testament al lui Carol II în care tăblițele figurau printre bunurile testamentare.

     Celelalte tăblițe, 314, cele mari, ar fi fost predate în 1945 de către regele Mihai generalului sovietic Susaikov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control, în schimbul promisiunii păstrării tronului regal, pe baza unui proces verbal care trebuie să existe la Arhivele Naționale.

       Acesta ar fi folclorul urban.