A fost făcută în clinica mea, la un eveniment de presă. Eram în rochie, cu halatul aruncat peste ea, în sala de operație, conducând jurnaliștii. Sala de operații în care mi-am petreceam atât de multe ore. Chiar și însărcinată cu Briana, cu numai o lună înainte să o nasc.

     M-am uitat ceva timp la fotografie.

     Nu pentru că mi-aș aminti în mod special evenimentul de presă. Ci pentru că mi-am amintit femeia care eram în acel moment.

     Munceam enorm. Chirurgia înseamnă “militărie” cum ne spuneau mereu profesorii noștri; ore multe în picioare, concentrare, precizie, responsabilitate și o energie pe care nu o poți economisi atunci când ai un pacient în fața ta. Iar eu continuam să fac toate acestea cu un copil crescând în mine.

     Astăzi nu aș transforma asta într-o poveste despre eroism. Nu cred că o femeie trebuie să ajungă la epuizare pentru a demonstra că poate avea și carieră, și familie.

     Dar fotografia aceasta îmi amintește cât de multe identități pot încăpea, firesc, în aceeași femeie.

      Eram chirurg. Eram însărcinată. Eram femeie. Eram în rochie. Urma să devin mamă. Și niciuna dintre aceste ipostaze nu o anula pe cealaltă.

    Despre asta e vorba. Despre o societate în care maternitatea să nu fie privită ca o frână profesională. Despre parteneri care împart cu adevărat responsabilitățile unei familii. Despre medii profesionale care susțin femeile în anii în care își construiesc, aproape simultan, cariera și familia.

     Și despre dreptul unei femei de a rămâne feminină fără ca feminitatea să-i pună vreodată competența sub semnul întrebării.

     O fotografie din iulie 2015 care, fără să știu atunci, avea să păstreze într-o singură imagine o parte atât de importantă din viața mea: femeia, chirurgul și mama care eram pe cale să devin. 

Autor: Dr. Adina Alberts

Citește și: ADINA ALBERTS – Povestire electorală