Voința de a lupta
Pentru o eventuală lectură de weekend.
Războiul este în primul rând o materie a voinței de a lupta, cu victoria în minte.
În istoria militară, cazurile în care s-a mers la război ca la sinucidere sunt rare și particulare.
De aceea, de câte ori nu a existat la ei voința de a lupta cu victoria în minte, cei mai slabi, mai convinși că vor pierde războiul au preferat să se predea, chiar dacă predarea a presupus și pierderea libertății sau a proprietății.
Cazul cel mai apropiat de noi, românii, atât ca memorie, cât și ca semnificație este ultimatumul din 26 iunie 1940, dat de Uniunea Sovietică, cu Capitala la Moscova, Regatului României, cu Capitala la București, prin care i s-a impus pe hârtie României să părăsească teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord, în termen de 48 de ore (adică să își retragă de pe acele teritorii armata, jandarmeria, administrația locală, profesorii, preoții și tot ce mai reprezenta statul România), ceea ce românii au făcut imediat și fără împotrivire, deoarece erau convinși că altfel vor păți ca polonezii, cu 9 luni mai devreme.
Consecința imediată a acestei demonstrații de lipsă de voință națională de a lupta într-un război de apărare a libertății și a posesiunilor teritoriale a fost dictatul de la Viena, din 30 august, același an 1940, când România a mai pierdut, tot fără nicio împtrivire și o bună parte din Transilvania, numită Ardealul de Nord.
Iar cazul opus ca model poate fi cel din 24 februarie 2022, când Ucraina a ales să lupte cu invadatorul moscovit, fiind convinși că inamicul nu îi va putea învinge. Asta, după ce kremlinezii amenințaseră cu forța, masând la granițele cu Ucraina cantități semnificative de formațiuni militare bine înarmate și mai făcuseră și demonstrații de forță armată, prin exerciții la locurile de dislocare, din preajma acelor granițe. Adică, după ce foarte multă lume fusese deja convinsă că ucrainenii nu au nicio șansă, într-un război cu un inamic atât de puternic, pe cât se arătau în poze a fi rușii lui Putin.
Adică, acolo unde a existat voința de a lupta cu invadatorul, poporul care și-a croit o asemenea voință nu a pierdut războiul.
Victoria însă nu se poate obține imediat, în cazul unui inamic evident mai puternic.
Este nevoie de timp, de sacrificii colective și individuale, de spirit întreprinzător, de inovație și chiar de inventică în arta militară și în echipamente (la un moment dat se vorbea chiar despre o revoluție în afacerile militare), adică de domenii, sectoare și elemente ale puterii naționale, în care se regăsește acea voință de a lupta și de a obține victoria, despre care vorbesc eu aici.
Numai că așa ceva nu apare instantaneu, simultan cu apariția la graniță a inamicului agresiv.
Din contră. Voința de a lupta și de a obține victoria în război, la nivel național, se cultivă cu fiecare generație, la națiunile care chiar vor să rămână libere și în posesia teritoriilor naționale și averilor individuale, acumulate prin muncă.
Iar cultivarea voinței se amplifică în condițiile în care amenințarea cu războiul este din ce în ce mai previzibilă, la aceleași națiuni care chiar vor să rămână libere și în posesia stilului de viață pe care l-au edificat în timp de pace.
Observațiile de mai sus fac parte din conceptul integrator că securitatea națională este în primul rând o problemă de percepție colectivă a amenințărilor, riscurilor și vulnerabilităților, și în al doilea rând o problemă de voință națională de a face față amenințărilor, de a dimiuna riscurile și de a elimina vulnerabilitățile de securitate națională.
Din nefericire, așa ceva nu se învață la școală, în România. Nu se învață așa ceva nici în educația continuă, dacă chiar există așa ceva în România. Nu se învață nici la cursurile de duminică sau de seară, pe teme de cetățenie. Dar nici la vreo formă de învățământ politic.
Tot din nefericire, mediile de comunicare în masă, cele în care se formează o opinie colectivă, sunt folosite mai ales pentru alterarea percepțiilor de securitate națională, la nivelul minții comune a nației române, dar și pentru disoluția completă a voinței naționale de a lupta într-un eventual război, din perspectiva istorică apropiată.
De ce așa?
Cel mai probabil, mintea colectivă a nației române deja și-a făcut calculele, din care i-a rezultat că nu e de noi chestia aia cu libertatea și cu proprietatea, nouă fiindu-ne mult mai bine ca stăpâniți de alții și nu ca proprii noștri stăpâni.
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
- HARI BUCUR-MARCU – Voința de a lupta - 19 iunie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – Drona din Portul Constanța - 8 iunie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – „Dascăl” - 5 iunie 2026
