Iubirea adevărată
Ieri, ora 16,38. 112!În 10 minute apare echipajul cu ambulanța. Pentru mine un șoc teribil. Câtă grijă și câtă aplecare spre om! Cunoscând oamenii din sistem, am fost cam șocată. E adevărat, un domn și o doamnă, cu voci calde și plăcute, cu cerere pentru amănunte. Cu întrebări către „bunica”, adică, mama. Personajul principal. Care brusc, avea chef de vorbă. Și peste toate nu a fost speriată că merge la spital. Ca altădată! Rar, e adevărat. A treia oară în viața ei, în afară de atunci când a „venit barza”.
Sunt datoare față de personalul medical de pe ambulanță și medicii de la primiri urgente din Babes. Am tot acris de acest sistem medical care ne înghite pe toti la un moment dat. Despre mizeriile din el. Sunt datoare să scriu despre ei și când dovedesc că sunt acolo vocațional și nu doar la „job”. Nu pot decât să le mulțumesc!Poate a fost noroc, poate s-a nimerit sau poate a fost doar lucrarea Domnului. Nu știu!Doar atât: mulțumesc!
Cât despre mama…
Există oameni care dispar încet din propria lor viață fără să spună nimic.
Nu fug. Nu se plâng. Nu cer ajutor. Doar își mută, puțin câte puțin, toată existența în jurul unui om care nu se mai poate ridica singur din pat.
La început crezi că va fi pentru puțin timp. Apoi zilele se fac luni. Lunile se fac aproape doi ani. La număr! Și, fără să îți dai seama, începi să trăiești după alte repere: ora medicamentelor, lumina din salon, febra din timpul nopții, liniștea aceea apăsătoare în care verifici dacă omul de lângă tine mai respiră bine.
Sunt iubiri despre care nu se vorbește aproape niciodată. Pentru că nu au nimic spectaculos în ele. Nu înfloresc în fotografii și nu adună aplauze. Sunt iubiri care miros a spital, a ceai uitat pe masă, a oboseală, a mâini obosite, minte obosită și a nopți în care omul adoarme îmbrăcat, de teamă că va trebui să se ridice din nou.
Și poate cel mai greu lucru nu este neputința.Poate cel mai greu este să vezi cum omul care te-a ținut cândva de mână ajunge să depindă de tine pentru absolut orice. Să îi ridici capul, să îi așezi perna, să îi piepteni părul, să îi vorbești cu blândețe chiar și atunci când tu te prăbușești pe dinăuntru.
Există o tristețe pe care nu o înțelege aproape nimeni,poate doar cei ce au trecut prin ea: aceea a celor care trebuie să fie puternici în fiecare zi. O tristețe tăcută, disciplinată, care nu are timp să se manifeste, pentru că întotdeauna există ceva mai urgent de făcut.
Iar când, într-un târziu, vine o zi în care ambulanța oprește în fața casei, tot universul acela construit din rutină, grijă și rezistență începe să se clatine. Nu din cauză că omul nu a știut ce trebuie făcut. Din cauză că, uneori, sufletul obosește înaintea trupului.
Și atunci înțelegi ceva dureros despre viață: că există oameni care își sacrifică ani întregi în tăcere, fără să povestească nimănui prin ce trec. Nu pentru că sunt mai puternici decât alții, ci pentru că iubirea adevărată de multe ori nu face zgomot.
Doar rămâne. Chiar și atunci când doare până la capăt.Va fi sau nu bine, habar nu am. Important cred ca este să fim acolo până la capăt. Pentru cei care se îndreaptă firesc spre ultima călatorie. Cred că si cea mai importantă.Pe care o vom face toti, la un moment dat.Multă bucurie să aveți!
Domnul să ne miluiască.
Zoe Dantes
Autor: Zoe Dantes – absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews
Citește și: ZOE DANTES – Gânduri
- ZOE DANTES – Iubirea adevărată - 25 mai 2026
- ZOE DANTES – Gânduri - 18 mai 2026
- ZOE DANTES – Pentru ca tot a fost ziua Europei. Zic unii! - 11 mai 2026
