Există un adevăr incomod în inima creștinismului, unul pe care nu îl putem ocoli oricât de frumos am rosti cuvintele: Învierea nu este un eveniment pe care îl sărbătorești. Este un adevăr pe care îl trăiești. Sau nu.

     În fiecare an, în noaptea de Paște, lumea se aprinde de lumină. Lumânări, glasuri, emoție colectivă. „Hristos a înviat!” se rostește cu bucurie, uneori chiar cu lacrimi. Și totuși, dincolo de această vibrație aproape sacră, rămâne o întrebare tăcută: câți dintre cei care rostim aceste cuvinte am înviat cu adevărat în noi înșine?

     Pentru că Învierea lui Iisus Hristos nu este doar biruința asupra morții biologice. Este, sau ar trebui să fie înainte de toate, biruința asupra falsului din noi. Asupra acelei părți a noastră, care trăiește fără adevăr, fără asumare, fără Cruce.

     Și aici începe ruptura.

     Creștinismul nu este confortabil. Nu a fost niciodată. Este o cale a arderii! O ardere care nu distruge, dar nici nu iartă minciuna. O ardere sau o încercare continuă a arderii patimilor din noi. Pentru că le avem. Pe aproape toate. Și nu le putem scoate. Importantă este lupta cu ele. Ca o caznă. Poate El știe că nu putem fi învingători, dar silința este sigur pusă la socoteală. Acolo Sus, la marea și dreapta Judecată.

     Și nu o porți în discurs. E degeaba. Crucea se vede când e purtată în alegerile de zi cu zi. Când alegi să faci ce e corect deși e foarte greu, sau când alegi să nu faci răul deși poți!

     Să nu mai trăiești în jumătăți de adevăr. Să nu mai iubești la suprafață. Înseamnă să rămâi chiar și atunci când adevărul doare, chiar și atunci când lumina scoate la iveală ceea ce ai vrea să ascunzi. Să-l vezi pe celălalt așa cum este. La fel ca tine! Și să înțelegi că nimeni nu e fără de păcat. Doar că e mai ușor să arunci cu piatră, chiar dacă tu porți un sac cu pietre. După faptă!

     Dar exact aici apare ipocrizia care macină esența trăirii creștine. Ipocrizia pe care o vedem toți în Sărbătorile mari: curg mesajele text de urări. Oameni care un an nu au dat nici un semn, ne urează. De bine! Ipocrizia în stare pură! Și intră toți în joc. E doar o mască! Urări goale, fără esență! Nici măcar rostite! Doar scrise automat de tastatură. Când alegi să le ignori, deja ai rupt cercul ipocriziei! E primul pas spre Adevăr! Nu vă mai prefaceți!

     Pentru că cei mai mulți vor Învierea fără răstignire. Vor Lumină fără confruntare. Vor mântuire fără transformare. Vor iubire fără să știe ce înseamnă. Și astfel se naște omul „viu” în aparență, dar gol în esență. Omul care știe cuvintele, dar nu cunoaște Focul. Nu știe dacă arde să zidească, sau arde să pârjolească.

     Un „mort viu” care repetă adevăruri pe care nu le-a trăit. Despre care doar a citit, sau mai rău, despre cum crede el ca ar putea fi. Focul!

     Și totuși, Lumina nu încetează să lumineze. Asta este marea taină. Nu depinde de noi. Nu se stinge pentru că noi alegem întunericul în anumite răscruci ale vieții. Rămâne acolo, ca o chemare, ca o prezență care nu forțează, dar nici nu pleacă. Așteaptă! Să iasă în răstimpuri. Când în suflete se face atât de mult întuneric, încât avem senzația că până și umbra noastră ne-a părăsit.

„Și Lumina luminează în întuneric…”

     Lumina nu este pentru cei perfecți. Este pentru cei care au curajul să se vadă. Ca și Euharistia. Nu te duci să-L primești pe Hristos din potir pentru că ești drept. Te duci să-L primești pentru că ești bolnav. Rătăcit, mâhnit sau deznădăjduit. Pentru cei care acceptă că Învierea începe în locul cel mai incomod: în recunoașterea propriei morți interioare.

     Pentru că da, înainte să învie, omul trebuie să moară. Nu fizic, dar cu siguranță în tot ce este fals, construit, apărat, hrănit. Că e mai comod.

     Doar ca transformare.

     Și poate că adevărata dramă nu este că lumea nu crede. Drama este că lumea crede… fără să trăiască. Că rostește fără să ardă. Că se apropie de Lumină, dar nu o lasă să pătrundă. În suflete și în ființă. Mai apoi în fapte.

     În esență, creștinismul în forma lui cea mai pură, așa cum îl păstrează Ortodoxia azi, nu este o religie a aparenței. Este o cale a transfigurării. A deveni alt om. Nu unul mai „bun” în sens social. Unul viu în Adevăr.

     Iar Adevărul nu se negociază.

   Este pentru cei care au curajul să nu mai fie morți vii. Pentru cei care se nasc din nou, murind păcatului. Învierea este personală, ca toți cei ce au avut curajul să privească patima în ochi și să o lepede, vor înțelege ce înseamnă mântuirea. De obște! Nu te poti mântui de unul singur. Parcă așa spune Scriptura. Ne putem mântui dimpreună. Unii cu ceilalți ca într-o comuniune. În față Potirului. Care se dă, se împarte

     Biruitoare!

     În esență vorbim despre „A îndrăzni!”. Așa cum El ne-a spus în Evanghelii.

     Să ne deschidem inimile ca să intre Împăratul Luminii!

     Domnul să ne miluiască!