„Sunt doar o pată de sânge care vorbește”.
„Sunt doar o pată de sânge care vorbește”.
Nichita
Ultimul meu text, cel despre felul în care văd România, nu a fost un manifest și nici o încercare de a rosti un adevăr suprem. A fost un răspuns. Un răspuns simplu, născut dintr-o întrebare care mi-a fost pusă cu o seară înainte de a-l scrie, într-un moment de liniște în care cuvintele nu mai pot fi amânate. Eram datoare cu răspunsul unui om excepțional. Care nu este român, dar iubește România cum rar mi-a fost dat să vad la noi românii. Am scris și atunci am realizat că e totul! Și e gata! E finalul asteptat și mă bucur că s-a întâmplat să fie despre țara pe care am iubit-o si am slujit-o așa cum mi-a fost dat de Sus. După putiința mea de femeie. De zile întregi îmi fac curaj să mă desprind de scris. Mi-a fost foarte greu să o fac, și trebuie să o fac atunci când prăpastia e cea mai adâncă și întunericul cel mai mare.
Există un moment în viața fiecarui om al cuvântului când liniștea devine mai puternică decât fraza, când gândul nu mai caută hârtia, iar sufletul nu mai cere glas. Nu este o oboseală a minții, nici o renunțare la sens. E doar o împăcare tăcută cu rostul pe care l-ai avut și cu urmele pe care le-ai lăsat în inimile celorlalți.Munca fără rezultate e în zadar. În urmă rămân doar regretele nopților pierdute și truda zadarnică. Atât cât am putut, fără să am pretenții că aș fi fost cineva important sau că ceea ce spun sau scriu a avut sau are vreun ecou. Nici nu mai are importanța. Acum! Atât am putut și am făcut-o din toată inima mea.
Am înțeles că unele rostiri nu ne aparțin pe deplin. Ele vin dintr-un loc mai adânc decât voința, dintr-o memorie a inimii care nu poate fi redusă la argument sau demonstrație. Vorbim pentru că suntem chemați să vorbim. Scriem pentru că tăcerea ar însemna o abdicare de la ceea ce suntem. Am scris pentru că nu am știut să tac. Am rostit pentru că tăcerea ar fi fost o vină. Am adunat în fraze frânturi de lume, neliniști, întrebări, iubiri și dezamăgiri, crezând mereu că litera poate ține loc de inimă atunci când inima nu mai poate duce greutatea propriei batăi.
Textul acela despre România nu a fost doar despre o țară. A fost despre legătura nevăzută dintre om și pământul care l-a crescut, dintre rădăcină și suflare, dintre suferință și demnitate. A fost o mărturisire. Iar mărturisirile nu se discută. Ele se primesc.Dar fiecare mărturisire încheie o etapă lăuntrică. Simt astăzi că rostirea mea a ajuns într-un punct de așezare, acolo unde cuvintele nu mai caută ecou. Caută împăcare.Nu este o retragere din cetate și nici o renunțare la idealuri. Este o așezare a condeiului acolo unde îi este locul după ce și-a împlinit datoria. Pe foaia albă a vremurilor sub care ne zbatem toți.
Am scris dintr-o nevoie de adevăr și dintr-o neliniște care nu mi-a dat voie să rămân mută în fața timpului meu. Dacă rândurile mele au purtat cândva lumină, dacă au tulburat ape prea liniștite sau au mângâiat suflete obosite, atunci ele și-au împlinit rostul. Cuvintele care nu mișcă inima sunt doar zgomot!În 2020 am apărut pe FB de niciunde și tot acolo aleg să plec. 10 ani, adică din 2010, când am făcut primul cont pe care mi l-au șters, nu am scris nimic. Deci se poate!Am să vă citesc eu pe voi acum dimineața la cafel. Îmi sunteți datori să-mi înveseliti diminețile, oriunde aș fi în lumea asta mare.
De aici înainte, tăcerea mea nu va fi absență, ci formă de respect pentru cuvânt. Vine o vreme când condeiul se așează singur, ca o pasăre obosită, iar gândurile nu mai cer cerneală. Nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că fiecare glas are o durată rânduită. Ele trebuiesc lăsate sa se odihnească, asa cum și inimile obosesc de atâta simțire.Dacă am însemnat ceva, am însemnat prin ceea ce ați simțit citind, nu prin ceea ce am scris eu. De mult nu mai caut definiții, nu mai caut sensuri înalte și nici justificări. Accept fragilitatea rostirii și micimea ființei care a încercat să cuprindă infinitul în silabe. În cele din urmă rămâne doar emoția ca și ultima formă sinceră a adevărului pe care l-am slujit, câteodată trecând și peste voia mea. De a mă face că nu văd!
A venit vremea să mă apuc de proiectul nou, pe care-l amân de atât de multă vreme: eu însămi!Am amânat luată fiind de valul nebuniei declanșate în decembrie 2025. Și nu m-am mai opri, uitând să trăiesc. Pentru mine! Am trecut de multe ori prin iad, după cum știți, am murit și am înviat, dar din păcate lucrurile nu ies așa cum vrem noi. Am gustat din bucurie, din durere, din tradare, din iubire, din tot ce poate oferi viața. Am întâlnit oameni acolo unde mă așteptam cel mai puțin și am întâlnit răul cu față de oameni unde nu m-am așteptat niciodată.Am râs, am plâns, am iubit, am jelit, m-am jelit eu pe mine, m-am spart în mii de bucăți câteodată și mi-am jurat că mă voi lipi la loc. Am facut-o! Prețul l-am plătit! Mi l-am asumat.
Las condeiul celor care știu să îl poarte cu forța marilor conștiințe. Bărbaților geniali „sexy in black” cum îmi place mie să le zic, pentru care scrisul nu este podoabă. E doar bisturiu. Las celor care au rigoarea de a despica aparențele până la os, care nu mângâie minciuna și nu îmbracă realitatea în catifea pentru anumite interese personale. Las lor curajul de a privi adevărul fără văl și demnitatea de a nu-și negocia luciditatea. Singurul regret pe care-l am, este că nu i-am întâlnit într-o seară la o masă în barul lui Ioachim regele la vorbe! Să ciocnim împreună un pahar de vin și să fiu martora unei seri de caterincă maximă. Și binențeles să ne spunem ofurile. Alea grele ca niște camarazi întorși dintr-o luptă mult prea lungă și se pare zadarnică! Nu cred că e nevoie să vă zic eu cine sunt acești „sexy mother fuckeri”. La neuroni mă refer, cumetrilor! la ce vă gândeați?! Paraleilor! Îi știți toți! Sunt câțiva care rup tastaturile! Mă-nclin încă o dată în fața lor si mă simt onorată ca am citit sufletele lor. Puse la vedere! Asumați, curajoși și demni! Într-un cuvânt: Bărbați adevărați!
Lor le încredințez ceea ce rămâne mereu neterminat: întrebările grele, rănile unei epoci grăbite, căutarea sensului într-o lume care confundă adesea zgomotul cu istoria.Poate vor citi, poate nu. Nu mai are nici o importanță. Ăsta e modul meu de a le mulțumi pentru cel mai prețios dar pe care ni l-au oferit: timpul în care au gândit, au simțit și au scris!
Vouă tuturor, vă las recunoștința tăcută. Întâlnirea dintre cel ce scrie și cel ce citește nu este un schimb de fraze. Este o împărtășire de respirație interioară. Acolo, în taina nevăzută a lecturii, sufletele se recunosc fără să se fi privit vreodată.Dacă am avut un glas, el a existat prin voi.Dacă am avut un sens, el s-a împlinit prin felul în care ați simțit.Acum, la ceas de cumpănă lăuntrică, nu mai caut să explic, nici să conving. Privesc cu seninătate limita firii omenești și fragilitatea cuvântului care încearcă să cuprindă ceea ce este, în esență, de necuprins.Rămâne doar emoția, pentru că e forma cea mai curată a adevărului.
Iar identitatea celei care a scris nu poate fi alta decât aceea mărturisită cândva de marele poet al ființei:„sunt doar o pată de sânge care vorbește”Nichita Stănescu
Domnul să vă miluiască.
Autor: Zoe Dantes –absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews
- ZOE DANTES – Învierea - 12 aprilie 2026
- ZOE DANTES – Cafel și Cafea - 11 aprilie 2026
- ZOE DANTES – Ultima Vinere Neagră a României - 10 aprilie 2026
