Domnia legii
Domnia legii, căreia Constituția României îi zice eufemistic “statul de drept“ este exact așa: în orice act de guvernare trebuie să domnească legea și nu cheful sau improvizația demnitarului care execută actul de guvernare.
De la actele esențiale, strategice, cu consecințe într-un orizont de timp mai mare de 5 ani și până la cele curente, punctuale, tot ce are de făcut demnitarul este să citească în lege și apoi să facă așa cum scrie acolo, atâta timp cât legea este în vigoare.
Asta, la modul general. La modul particular, în România, nici vorbă despre așa ceva.
Fiecare demnitar, de fapt fiecare angajat la stat face doar ceea ce îl taie capul, fără măcar să știe că există vreo lege care i-ar impune ce și mai ales cum să facă.
După care vin cei cu controlul democratic, fie că sunt de la Parlament sau este Președintele României și zic că dacă ei sunt cei care fac legile (respectiv le promulgă, în cazul președintelui) atunci tot ei pot să le ignore, atât în raportarea la prevederile acelor legi, în controlul democratic asupra autorităților publice, cât mai ales atunci când chiar ei ar trebui să aplice acele legi.
Dar și magistrații, adică judecătorii și procurorii care populează Autoritatea judecătorească, precum și curtenii constituționali (care nu sunt magistrați și nici nu fac parte din nicio autoritate publică) au pretenția că, pe de o parte, legile nu sunt decât orientative pentru ei, care le pot interpreta după bunul lor plac, iar pe de cealaltă parte că ceea ce decid sau hotărăsc (legislația face deosebirea între decizie și hotărâre) ei este oricum mai presus de orice legele, chiar mai presus de Constituția României.
Peste toți vine opinia publică națională, cea dezvoltată în corpul suveranului național colectiv, care este poporul român, și insistă că toți demnitarii, toți cei din autoritățile publice, funcționari și birocrați deopotrivă, toți magistrații și toți propagandiștii de partid și de stat sunt mai presus de lege, pe care o pot ignora sau o pot răstălmăcii, după bunul lor plac.
Concret și la obiect, Președintele României este cel care APROBĂ intrarea, staționarea sau tranzitarea forțelor armate străine pe teritoriul patriei noastre, la PROPUNEREA premierului și cu CONSULTAREA Consiliului de Apărare a Țării, doar în situația în care acele forțe se pregătesc ori participă la operații militare, pe baza tratatelor internaționale la care România este parte, iar în cazul în care este vorba despre alte operații militare, în afara tratatelor și convențiilor la care România este parte, Președintele României solicită ÎNCUVIINȚAREA Parlamentului, înainte de a da aprobarea.
Adică, CSAT nu aprobă nimic. Adică, Parlamentul nu aprobă nimic, ci doar încuviințează ca Președintele să aprobe. Adică, premierul doar propune.
Și astea toate pentru o cerere concretă a americanilor, la nivel tehnic, care ar fi fost, după lege, de resortul aprobării date de ministrul Apărării Naționale, la propunerea șefului Statului Major al Apărării.
Tot ce am scris mai sus este din lege (Legea 291/2007 privind intrarea, stationarea, desfasurarea de operatiuni sau tranzitul fortelor armate straine pe teritoriul României, republicată).
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
Citește și: HARI BUCUR-MARCU – Problemele sistemului de justiție românesc
- HARI BUCUR-MARCU – Domnia legii - 13 martie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – Tăierea normei de hrană la militarii din Armata României - 18 februarie 2026
- HARI BUCUR-MARCU – „În România unii vor să se repete lecțiile istoriei…” - 1 februarie 2026



