Am vrut să scriu acest articol ceva mai demult, când într-o zi pe rețelele de socializare am citit mesajul unei doamne care a afirmat că toți copiii artiștilor și ai scriitorilor au trăit toată viața lor în puf. Mi-am propus atunci să îi dau o replică acelei cucoane, dar m-am răzgândit, fiind convinsă că nu toți „răciții” merită atenție. Apoi, dacă își va lua pastilele de nurofen la timp, va înțelege că nu am dus-o mai bine decât alții, ci poate chiar mai greu, întrucât părinții noștri au fost niște patrioți adevărați, care și-au iubit țara și neamul, am avut și noi de suferit la rândul nostru, fiind amenințați, urmăriți la școală și chiar bătuți.

     Se vede însă că răceala doamnei n-a fost singura, și aceasta s-a transmis și altora. Așa că, la o adunare care a avut loc acum câteva săptămâni, când organizatorul evenimentului mi-a rostit numele anunțându-i pe cei prezenți că fac parte din consiliu, deși nu mi-a cerut nimeni acordul să figurez pe vreo listă, s-au ridicat de pe scaun niște „domni” care s-au întrebat pentru ce merite e propusă Doina Dabija, în afara faptului că e fiica lui Nicolae Dabija, ponegrindu-se atât numele meu, cât și cel al tatălui meu.

     Aceștia fiind, probabil, necititorii revistei „Literatura și arta” sau cei care au uitat alfabetul, ori cei care atunci când Nicolae Dabija a organizat numeroase evenimente cu „Sfatul Țării – 2” și cu Forul Democrat al Românilor din R. Moldova, în loc să participe la acele acțiuni unioniste, se ascundeau după vreun gard sau cântau aiurea în vreo cârciumă împreună cu ortacii lor cât de mult își iubesc țara, dar și atunci numai după vreo câteva sticle de votcă, pentru că altfel nu aveau curaj. Dar, fiindcă tot îi mănâncă numele meu, în care, de altfel, mă întâlnesc cu tata în fiecare clipă, vreau să vă mărturisesc că părintele meu m-a preîntâmpinat cândva demult că se va întâmpla acest lucru, dar nu l-am crezut, spunându-mi: „Doina, mulți dintre cei care te vor citi nu vor observa poezia sau articolul tău, ci imediat te vor compara cu mine. E crucea ta, să știi, trebuie să o duci!”

     De aceea nu m-am mirat nici eu, nici el, când se ivea câte vreunul și-l întreba: „Nicolae, hai, recunoaște, tu îi scrii textele Doinei?” Tata se amuza și îmi spunea de fiecare dată: „Vezi, dacă scrii bine!” Dar se vede că acești răutăcioși n-au dispărut nici astăzi fiind de părere că părintele meu îmi scrie articolele și acum și mi le trimite prin e-mail din cer. Iar ce merite am, până la urmă, nu știu, Dumnezeu mi le cunoaște. Însă distincții am destule, unele pe care nu obișnuiesc să mi le pun în piept ori de câte ori ies din casă sau nu intenționez să editez vreo carte în acest sens, așa cum procedează unii. Îmi este suficientă recunoștința tuturor oamenilor de cultură atât din țară, cât și din afara ei. Iar aici mă refer la adevărații intelectuali și nu la cei făcuți peste noapte sau la cei care se fac de rușine pe la emisiunea „Românii au talent”.

     Dar acestora din urmă vreau totuși să le amintesc că „Literatura și arta”, una dintre puținele reviste românești care au mai rămas în Basarabia, e pe umerii mei. Iar aceasta nu este, așa cum cred unii, revista Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, ci este un săptămânal al tuturor scriitorilor, care este editat de ani de zile și cu mari eforturi și datorii ale familiei mele.

     Uniunea Scriitorilor a fost cofondator al „Literaturii și arta” până pe 13 iunie 1996. Mai apoi însă, aceasta, cu permisiunea conducerii de atunci și conform noii legislații, a devenit o revistă independentă, care și-a asigurat singură existența. Așa că nu suntem sub tutela Uniunii Scriitorilor de 29 de ani, dar care nici până în 1995 nu s-a implicat financiar în editarea acestui săptămânal.

     Iar eu mă încăpățânez s-o tipăresc în continuare, pentru că mai cred încă în cultură, mai sper că scriitorii pot fi solidari și numai împreună mai putem ajuta țara să iasă din impas. Apoi, pe cei care consideră că am zeci și zeci de angajați vreau să-i dezamăgesc. Am doar câțiva colegi care mă ajută. În rest, lucrez singură la revistă începând de la prima și până la ultima pagină, renunțând la multe zile de sărbătoare, la sâmbătă și la duminică, tocmai ca să bucur cititorul și să fac ceva pentru poporul acesta.

     Așa că e ușor să defăimezi sau să afirmi că fiii și fiicele intelectualilor au dus-o mai bine și au trăit numai în puf ori că meritele noastre sunt doar acelea că suntem copiii cuiva. Pe alocuri am muncit mai mult decât alții pentru că am fost întotdeauna sub povara numelui pe care-l purtăm.

     Iar dacă unicul meu merit este să fiu fiica lui Nicolae Dabija, atunci chiar mă bucur.

     Mă bucur că merit să fiu fata lui. Și m-aș fi întristat să fi fost altfel. În rest, domnilor, înainte de a deschide gura, învățați-vă să fiți și bărbați. Până atunci nu vă urez decât tot atâtea merite câte le am și eu!