CREȘTINISMUL ARIMIN/MITRAISMUL (VII)

    Legenda naşterii lui Mitra sub forma luminii ieşind dintr-o piatră sau dintr-o peşteră, este legată de doctrina transmigraţiei sufletului şi a avut mare trecere în lumea romană. Şi pe tăbliţa 44 care consemnează moartea marelui get Boero Bisto, în centrul jos se vede o peşteră cu arcadă iar în interiorul ei, în stînga stă îngerul păzitor cu roata vieţii în mînă şi în dreapta este un tripod cu un cap de taur deasupra. Ne spune altă legendă că Mitra s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră în ziua de 25 decembrie cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. Această zi fiind venerată ca naşterea ,,omului strălucitor” era cinstită în imperiul roman cînd ariminismul a ajuns cult al împăraţilor, sub numele de Sol Invictus, pentru că în limba latină nu existau cuvinte identice cu cele din limba geţilor care să exprime corect conceptele religioase. Iudeo-creştinii hoţomani au început să sărbătorească această zi drept naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii nu cu mult înaintea anului 380 chiar dacă ziua de naştere a lui Iisus a stabilit-o Dionisie Scitul pe la anul 550, la 21 martie cînd era Anul Nou în mitraism! În Cipru, sărbătoarea s-a ţinut începînd cu anul 375 adică atunci cînd iudeo-creştinii satanişti conduşi de episcopul Ambrosie au pus mîna pe imperiul roman de apus printr-o lovitură de stat, iar în Asia abia în anul 387 după ce religia geţilor a fost interzisă în tot imperiul roman în anul 381.

     Pe monezile de aramă ale împăratului get Constantin cel Mare apare legenda ,,Soarelui Invincibil, Însoţitorul meu” care infirmă minciuna ce zice că acest conducător al imperiului l-ar fi apucat dragostea drăcească de Iahwe cel întunecat.

     O legendă mioritică ne prezintă naşterea lui Sarmis/Mitra spunînd că:

E o mare neagră piatră,                            Ca să nască fiu de piatră…
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Şi Maica îngenunchează,                         Şi născu fiul din piatră,
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Ca o piatră pe o piatră                              Misterul, Misterelor…
Ler, Doamne, Ler!                                    Ler, Doamne, Ler!

    Adică aşa cum apare în scrierea Omiliile caldeene, şi cum boscorodea îndrăcitul ivrit Hipolit pe la anul 175 despre ,,pruncul misterelor inefabile”, în memoria colectivă a mioriticilor de la începutul secolului XX, religia strămoşească încă nu dispăruse. O altă zicere vorbeşte despre ,,bătrînul Crăciun” care stă alături de  Bunul Dumnezeu şi ne arată cum este săvîrşit misterul pietrei, adică al izvodirii din Piatra Născătoare:

Sus la cheia raiului,                               În stîlp piatră mi-e-ncheiat,
Bună ceată mi-e adunată,                      D-unde sfinţii c-auzea,
Tot de sfinţi, de aceia sfinţi,                  Ei săltară şi zburară,
Şi-mi citeau, prooroceau,                      Sus mai sus se ridicară,
Şi-mi citeau de Dumnezeu,                   Cu norii se-amestecară,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiu,                     Jos mai jos că se lăsară,
Iar Ion, Sînt-Ion…                                 Pe stîlp de piatră cădea,
Din gură aşa grăia                                  Cînd acolo ajungea,
– Voi citiţi, proorociţi,                            Cărţi pe braţe că-şi lua,
Şi-mi citiţi de Dumnezeu,                      Şi citea, proorocea,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi,                      De trei zile şi trei nopţi,
Iar eu vin şi bine ştiu,                             Stîlp de piatră în patru crapă,
Jos la cheia raiului,                                 Iată Dumnezeu că scapă.

     Într-o altă variantă a înălţării lui Sarmis/Mitra la cer, se spune că după un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stînd odată la masă cu soţii săi pămînteni, s-a înălţat la Cer. Mitra era divinitatea care leagă cerul de pământ prin intermediul razelor solare şi purtătorul dreptului juridic divin, era protectorul justiţiei ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind aspru jurămintele false şi trădarea. Era ocrotitorul oştirii şi chezaşul unităţii neamurilor arimine de aceea l-au iubit atît de mult soldaţii geţi din armata romană şi l-au răspîndit peste tot pe unde şi-au purtat paşii.

     Arma lui era o măciucă din lemn ferecat cu care alunga norii ce vroiau să-i acopere luminoasa faţă.

     Adepţii lui Mitra din imperul roman înălţau rugăciuni către Optimus maximus Caelus aeternus Jupiter fiind soţul Terrei pe care o binecuvîntează cu puterea creaţiei sale şi vedem în poveste, varianta latină pentru Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din religia geţilor şi scrierile esenilor. În Lydia, Mitra este numit Sabasios. Pe o placă funerară din Belalis – Tunisia este amintit Jupiter Sabasius ca un zeu al divinităţilor din munţi şi este încă o dovadă a adaptării limbii latine la religia geţilor chiar dacă formularea nu este clară şi explicită. Nama, Nama Sebesio! este o dedicaţie lapidară ce apare pe mai multe basoreliefuri mitraice. În sanscrită nama înseamnă nume, chemare; în română avem nam: lucru voluminos, mare; namea: scrisoare oficială, rugăminte. Iahwe din Tora a fost tradus pentru cultul goimilor ca ,,kiros Sabaot” născocirea venind din cuvîntul saba cu sensul de înțelepciune și ot  care arată genul feminin în ivrită, dar tartorul lor este numai viclenie și ură, nicidecum domn al cunoașterii și luminii, iar nu o doamnă cum a fost Iaho la începuturile ei în mozaism, fiind luată de la egipteni unde era cu adevărat maica cerească. În muzeul Termelor din Roma există un sarcofag pe care este sculptat un candelabru cu şapte braţe înconjurat de cele patru Anotimpuri iar istoricii au stabilit legături cu cultul lui Sabasios, cu Pomul Vieţii şi cu menora iudeilor, preluată după acest simbol și deci furată întunecaților, cum vă este felul, năravul și apucătura vicleană și odioasă.

    Mitra cerescul nu încetează să vegheze la buna rînduială a credincioşilor săi. Pentru pămînteni, viaţa este o continuă încercare unde trebuie să aleagă între bine şi rău, dar curăţenia sufletească îi ajută pe cei vrednici să iasă din acest impas. În imperiul roman, Mitra devine atît un zeu al soldaţilor cît şi un protector al statului fiind un învingător al duşmanilor externi cît şi a instinctelor perverse. În unele ritualuri mitraice, iniţiaţii se mascau luîndu-și numele animalelor cultice, în special leu, urs iar la noi jocul ursului de Anul Nou ne arată cine sîntem și nu cine ne spun liftele că sîntem ca să avem spor la maimuțărit.

     Deşi de-a lungul timpului acest cult al renaşterii din moarte şi al generării veşnice a naturii, şi celorlalte fiinţe vii, a purtat în istorie nume precum Gibil la emeşi, Cybele la frigieni, Sebesio, Sabasius şi Zabasios la traci şi Zabelo la geţi, divinitatea are o trăsătură fundamentală, se naşte din lumină, regenerează viaţa pe pământ şi apoi se urcă iarăşi în lumină la ceruri. Iahwe se ţine numai la întuneric şi la dos puturos ce duhneşte numai a pucioasă!

     Obiceiul adepţilor lui Sabasios de a consacra mîinile pentru rugăciune din care primele trei degete întinse, făceau gestul liturgic al binecuvîntării şi care a fost preluat de iudeo-creştini fără să se ruşineze. Adepţii religiei înţelepţilor – mitraismul – credeau că mortul este ridicat la cer de îngerul său păzitor şi participă la o sărbătoare acolo sus a preafericiţilor. Imaginea a fost descoperită pe o frescă ce decorează o necropolă vecină cu cea a unui preot de-a lui Sabasios, Vincentus, înhumat în catacomba creştină din Pretextat, fapt foarte ciudat la care nu s-a găsit nici o explicaţie logică. Nu-i nimic, o dau eu; este dovada de netăgăduit a furtului religiei geţilor de către tîrîturile ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care în sălbăticia lor fanatică au profanat pînă şi mormintele adevăraţilor creştini!

    Culturnicii occidentali practică o diversiune foarte parşivă vorbind de Mitra, Sabasios, Sebesio, Deus Aeternus, şi alte nume ca şi cum ar fi religii diferite, ori ei ştiu, ca şi mine că era o singură religie iar artefactele arată că o practicau mai multe neamuri şi fiecare s-a exprimat în felul lui şi în limba lui. Dacă cineva ar citi într-un cimitir, texte sacre amintind de Dumnezeu, Bog, Got, Dieu, ar spune că în respectivul loc se practicau mai multe religii, ori numai una dar în mai multe limbi?

     Mitra era legat în cultul său din imperiul roman, de Marea Făcătoare sau Născătoare sau cum ar spune geţii despre Mama Pămîntească. În cultul mitraic iniţiaţii se deghizau în animale şi practicau anumite dansuri ritualice dar obiceiul se găsea şi în cultul lui Attis cel care moare şi renaşte în fiecare an la 25 martie iar noi ne mai amintim acele vremuri prin jocul caprei din judeţul Bacău, unde după ce dansează cu mult foc, capra moare, dar cel care o mînuieşte îi spune un descîntec la ureche cu care o învie şi reîncepe jocul plin de bucurie. Misterele mitraice au fost la început sărbătorite în peşteri care, find apoi adaptate de către romani în peşteri artificile sau în clădiri ca lăcaşe distincte de cult.

     Herodot vorbind despre marea religie naturistă a magilor, spune că Mitra este denumirea pe care aceştia i-o dau marii Zeiţe Mame din care s-a născut tot ce este viu pe pământ. În sanscrită cuvîntul mâmâ înseamnă chiar mama. Kibela era denumirea peşterilor unde se celebra cultul Zeiţei Mame, de unde vine şi numele ei, Cybele care a ajuns şi pe malurile Tibrului în secolul lll î.e.n. să le ţină şi romanilor de urît şi of. În eme-gi cuvîntul ki are sensul de pămînt, vizuină, a se băga în vizuină, locuință, iar bala înseamnă a se lungi, fus, șarpe, a slava, împărțire cinstită, înțelesuri care ne duce la Echidna din țara Arima de sub muntele Parîng.

     Cybele, se spune că locuia pe cele mai înalte creste ale muntelui Ida iar pinul veşnic verde(pomul vieţii) rămînea totdeauna consacrat lui Attis. Tot în Frigia mai era cunoscută şi venerată sub numele de Ma – Marea Mamă – fiind zeiţa munţilor şi a peşterilor, cuvînt ce are acelaşi sens în limba română. Cybele era percepută în cult şi ca o divinitate a fecundităţii din care s-au născut toate sălbăticiunile pădurilor şi cîmpiilor iar alături de ea era zeul Attis sau Papas, ca soţ dar primul rol îl avea zeiţa. La fel era și la strămoșii noștri cu Mama Pămîntească cum dovedesc scrierile esenilor, pe care nimeni nu vrea să le pună în cîntarul adevărului.

     Cultul Cybelei a ajuns cult oficial al împăratului Claudiu pe la anul 41 care a stabilit data sărbătorilor la 15-27 martie odată cu începerea noului an agricol. În 15 se pornea la anunţarea sărbători cu trestii apoi se pleca în căutarea lui Attis. După găsirea acestuia se sacrifica un taur de şase ani pentru asigurarea fertilităţii cîmpurilor. După şapte zile de post începea adevărata sărbătoare, se aducea un pin ce simboliza trupul mort al zeului şi care era împodobit cu panglici colorate de lînă şi ornat cu ghirlande de flori. Următoarea zi, credincioşii îl plîngeau pe mort iar în ziua de 24 se făcea înmormîntarea lui Attis ca pentru orice muritor, preoţii se flagelau şi urlau de jale. Dar pe 25 era marea sărbătoare ce semnifica renaşterea naturii iar Attis se trezea din somnul morţii şi participa la bucuria colectivă. Sărbătoarea se termina pe 27 printr-o procesiune triumfală pe străzile Romei.

     Prelatul roman Dionisie Scitul, născut în Dobrogea cum am mai arătat, a stabilit în anul 550, ziua de naştere a lui Isus la 25 martie dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru că nu puteau scoate din minţile oamenilor tradiţiile religiei geţilor. Cultul Mamei zeilor –Cybele, pătrunsese la greci chiar înainte de a ajunge la Roma. La Autum în peninsula italică, carul zeiţei tras de boi mai era încă plimbat în secolul lV pe cîmpii pentru a asigura fertilitatea. În era noastră Attis mai purta numele de Menotiranus adică stăpînul lumii. Cuvîntul tiran înseamnă stăpîn iar Men era o străveche divinitate adorată în toată Frigia şi în regiunile înconjurătoare.

     Lycienii închinau cultelor pe care le practicau, printre care şi cel pe care romanii l-au numit Mitra, ,,peştele sacru” pe care îl numeau orphos. Noi mai ştim că eroul arimin din Tracia ce a participat la războiul Troiei şi a plecat în căutarea lînei de aur scriind şi primul poem despre aceste păţanii năstruşnice se numea Orfeu adică sfînt ca un peşte. Şi cabirii din Canaan, aveau o divinitate sub formă de peşte la fel cum apare pe tăbliţa 9 ce arată mare prieteşug între preoţii geţi şi cei gali pripăşiţi de dor de foaie albastră printre şatrele mioriticilor. În judeţul Botoşani s-a descoperit un peşte de aur de cca 60-70 cm ce arată răspîndirea acestui cult în spaţiul getic dar nu numai. Apariţia misterelor lui Mithra în peninsula italică a fost în secolele l-ll şi s-a dezvoltat în apropierea cultului lui Cybele, preoţii obţinînd astfel sprijinul unei instituţii oficiale a statului roman.

     Mitra mai apare pe unele inscripţii cu epitetele de taurobolium şi criobolium, adică sacrificatorul de taur sau berbec cum apare pe coiful de la Coțofeneștii Bacăului. În realitate termenul se referă la un ritual vechi arimin prin care era prins viu un taur sălbatic cu ajutorul unei arme – poate arcan – iar viteazul avea dreptul că îl călărească înainte de a-l sacrifica. În timp acest ritual a primit mai mult un caracter mitic în care sacrificiul taurului, autorul creaţiei era un simbol al regenerării naturii în totalitatea ei. Sacrificiul nu era o jertfă de sînge adusă unui zeu canibal ca în mozaism, pentru că nimeni nu se sfințea ci renăştea, fie numai una temporară a sufletului naturii din care făcea parte şi iniţiatul alături de întreg neamul omenesc.

    Dar limba în care se slujea religia geţilor/mitraismul sau religia înţelepţilor cum îi ziceau unele soboruri, în imperiul roman era limba strămoşească pe care o putem numi rumună sau getă dacă nu avem danf în goarnă. După informaţiile venite de la latinul Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, dar nu vreau să ne lumineze  preacucernicul iudeo-creştin despre limba pe care o sporovăiau geţii şi celelalte neamuri cînd se rugau la Sîntu, de frică să nu i se înnegrească instrumentul minciunii – limba – şi căzînd, săracul să rămînă fără unealta blestemată cu care îşi cîştiga traiul. De viţă senator roman şi iubitor a tot ceea ce însemna romanitate în acele vremuri, trece la iudeo-creştinism care nu este decît un satanism mozaic, şi punîndu-se în slujba lui Belial, dă cu parul acolo unde vede ,,duşmanul de moarte”. Mîrşave şi odioase jivine au ieşit la vreme de întuneric din ouăle de basilisc!

     Dar putem afla limba în care se slujea în mitraism, datorită tăbliţei de plumb 60 turnată de mato Dapisiu, tatăl lui Ili şi care ne povesteşte cum zavistea şi năravul prost şi-au făcut loc la sciţii din estul Geţiei precum şi la tracii din Tracia. În aceste două ţări nişte preoţi cam zurlii şi cu unele apucături stricăcioase, după aflarea morţii lui Ili din primăvara anului 30 întîmplată la Ierusalim, au considerat că pot interpreta învăţăturile din Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de Eno iar Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza a zăpsit tărăşenie. Pe dată a trimis pe preotul Zuirasio, să meargă atît la sciţi cît şi la traci, să restabilească buna rînduială a religiei crucii şi ritualul religios iar pe preoţii nărăvaşi să-i schimbe cu ,,preoţi rumuni” şi care sigur slujeau în limba originală a crucii Mîntuitorului, adică rumuna sau geta, dar urîtă de moarte de tîrîturile latriniste carpatine la fel cum a fost urîtă în antichitate de greci şi italici.

     Calea spre lumină din această nevoință cumplită a aflării limbii de slujire în creștinismul arimin sau mitraism în imperiul roman, cult care a ajuns din ariminism, sub pana unor satanişti chiar arianism, să purcedem la cercetatul celor vechi unde mai găsim cîte ceva fărîme de informaţii despre adevărata noastră istorie.

    Iordanes a scris Getica pe la anii 550 şi în paragraful 132 ne spune că în anul 376, o mulţime de geţi şi goţi, fugind de groaza stîrnită de fioroşii huni, şi-au găsit liniştea la sud de Istru unde împăratul get al imperiului roman de răsărit Valens, le-a dat sălaş în Moesia, adică Bulgaria de azi. Cum împăratul îşi iubea religia strămoşească, i-a poftit pe noii veniţi să fie alături de restul neamului său în cele iubitoare de Sîntu, iar episcopul iudeo-creştin pufăie furios: ,,împăratul Valens, răpit de perfidia arienilor… a trimis la ei predicatori din partea sa… Astfel şi vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă arieni decît creştini.” În paragraful 133 autorul spune supărat foc despre înrăiţii predicatori ,,arieni”, adică geţi şi practicanţi ai ,,religiei lui Zamolxe”, că i-a zăpăcit atît de rău pe noii veniţi din neamul goţilor – ostrogoţi, vizigoţi şi gepizi – încît ,,i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte.” Adică împăratul get Valens, prin predicatorii trimişi la goţii stabiliţi în Moesia, i-a învăţat pe aceştia atît ,,religia lui Zamolxe” sau arianismul cum minţea Iordanes, dar şi limba getă în care se slujea religia oficială din imperiu roman, fiind şi o limbă de largă circulaţie alături de latină şi greacă. Să mai reamintesc odată în contextul informaţiilor lui Iordanes, că împăratul roman avea şi titlul de ,,pontifex maximus”, mitraismul fiind religia oficială a împăraţilor romani din anul 182, iar slujba se ţinea ,,numai în limba lui de origine”, adică limba getă cum avem mărturie și în altă parte!

     Episcopul de Constantinopol, Ioan Chrisostomus, pe la anul 398 trece o parte dintre aceşti goţi rămaşi în Moesia la iudeo-cretinism, însă cel mai important conducător al lor împreună cu neamul său, ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe.” Adică chiar şi după declanşarea holocaustului împotriva culturii şi religiei geţilor în imperiul roman din anul 381, unii care nu doreau să se pupe în bot cu Satana, şi-au apărat acest drept cu sabia rămînînd în ,,credința lui Zamolxe”, adică arianism cum mint liftele iudeo-sataniste de vreo 1600 de ani!. Dar adevărul că religia geţilor se slujea în imperiul roman în limba getă se ştia cu mulţi ani înainte numai că iudeo-sataniştii au falsificat toată istoria acelor vremuri să le fie numai lor cîntare de dor şi of cu mare folos în puhoiul de minciuni.

     Filozoful şi matematicianul grec Iamblichos, care a murit pe la anul 330 scrie în lucrarea Viaţa lui Pitagora, că religie geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire de galaţi, tribali şi alte neamuri dar şi de către goţi! Autorul are în vedere aici pe goţii care împreună cu geţii au format timp de peste 150 de ani imperiul amal de la estul Carpaţilor, pentru că ceilalţi goţi care se aflau sub stăpînirea hunilor nu cred că i-a cunoscut grecul.

     Chiar mult mai devreme, furiosul mincinos Tertulian pe la anii 200, în lucrarea Praescriptio adversus Haereticos, vorbeşte ca o lepră criminală despre mitraism  ca despre un cult al diavolului scriind plin de ură şi ticăloşie astfel: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra.” Adică vrea spurcatul să ne facă să credem, că, religia oficială a imperiului roman, şi cultul împărătesc se înfrupta vîrtos dintr-un cult de closet satanist, interzis a fi practicat public cum recunoaşte chiar această secătură odioasă şi criminală!
Parcă pentru a-i băga în groază pe toți care se uită strîmb la Talpa Iadului ne zice plin de venin să luăm aminte ce ne așteaptă: ,,Semen sanguis hristianorum – sîngele este sămînța creștinilor” adică sacrificii peste sacrificii dar numai de sînge omenesc, cum au făcut cetele lui Ucigă-L Toaca după anul 381 cînd au ajuns stăpînii imperiului roman. Prea înfricoşătoare este golănia ca să fi îndrăznit cineva să o demaşte pînă acum! Dacă în creștinismul arimin apa sfințită era atît mijloc de purificare cît și de tămăduire, în mozaism sîngele animalelor sau a oamenilor erau modalități de purificare și vindecare. Ivriții credeau că viața/sîngele animalelor sau a omului ucis ritualic și apoi ars le aducea alinare și bunăstare, concept ce se găsește numai în canibalism.

     Şi episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea Istoria bisericească, scrie pe la anii 175 ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”.

    Mai aduc de mărturie pe Iustin Martirul care ne-a lăsat înainte de anul 150 două scrieri; Apologia şi Dialogul cu iudeii, unde spune ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi”, adică de locuitorii de la nordul Istrului şi a Mării Negre care sînt geţii sau strămoşii mei, pentru că voi veniţi din urdorile imperiului roman şi mult vă place să vă făliţi cu asta.

     Dar toţi istoricii contemporani sînt de acord că mitraismul sau ,,religia/filozofia creştină” s-a răspîndit de la Dunărea de Jos, sau de la ,,barbari/sciţi” cum găsim în izvoarele scrise, ajungînd după anul 182, cultul oficial al împăraţilor şi al imperiului roman, care era condus de geţi. El era oficiat în limba getă de funcţionari, soldaţi şi alte pături din societatea vremii, aşa cum ne lasă mărturie Arrianus(95-175) din Nicomedia, care scrie către sfîrşitul vieţii Arta tacticii militare. În acest text autorul zice pe la anii 170 că soldaţii geţi din armata imperială romană se instruiau în limba getă şi ,,…învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi.” Şi eu aud strigătele de luptă ale strămoşilor mei geți care mă îndeamnă să le dau la mir trădătorilor de Neam şi Ţară şi plăsmuitorilor de ,,sfinte adevăruri”.

     Ura fără seamăn a ivriţilor, grecilor şi romanilor asupra culturii şi religiei geţilor are un motiv încă necunoscut pînă în prezent. Dacă jegoşenia iudaică a satanismului fariseic dorea să se extindă în secolele l-lll ale erei noastre în tot imperiul roman dar nu mai avea loc de mitraism, grecii şi romanii aveau alte ofuri şi veninuri la lingurea. După anul 182 cînd religia geţilor a ajuns cult oficial al imperiului şi mai ales după anul 193 cînd primul arimin Septimius Severus, se urcă pe tronul Romei, romanii au pierdut încetul cu încetul puterea din mîini. Astfel după anul 275, capitala fiind mutată la Sirmium iar Italia ajungînd o provincie oarecare, toate privilegiile avute în trecut de oligarhia romană erau doar o amintire dureroasă și greu de înghițit.

     Cultura, religia şi limba geţilor, erau valori spirituale ,,barbare” acceptate de cea mai mare parte a populaţiei imperiului, dar nu şi de foştii stăpîni, romanii şi grecii. Şi din această nostalgie bolnavă a ,,stăpînilor lumii” şi ,,înţelepţilor lumii” s-a adunat atîta venin şi ură încît după anul 381, au urmărit să distrugă în totalitate spiritualitatea getă din imperiul roman şi să interzică limba pentru că în religia geţilor, mijlocul de comunicare religios era considerat ca limbă sfîntă.

– Va urma –

 

Autor: Constantin Olariu Arimin, BASARABIA LITERARĂ

Citește și: CONSTANTIN OLARIU ARIMIN – CREȘTINISMUL ARIMIN/MITRAISMUL (VI)