Când gândirea critică devine un “act de nesupunere”!
Ideea acestui text nu-mi aparține. Mi-a lăsat-o ieri [n.r. 23.09.2026] un cititor, într-un comentariu scurt, aproape pierdut printre zecile de reacții la textul meu despre presă: dl. Florin Vișan : „Mai bine ar fi fost un articol despre gândirea critică. Acolo e problema”. Am recitit comentariul și m-am oprit. Pentru că uneori o întrebare simplă deschide o ușă către o încăpere în care nu ai intrat încă, iar dacă ai curajul să treci pragul, descoperi că în spatele unei întrebări despre presă se află, de fapt, o întrebare despre om. Despre cum îl formăm. Despre cum îl învățăm să privească lumea. Despre cum îl învățăm să se privească pe el însuși.
Poate că trebuie să ne întoarcem acolo unde începe totul: la școală. Nu pentru a arăta cu degetul către profesori, fiindcă ar fi nedrept să punem pe umerii lor toate neajunsurile unei societăți întregi. Tocmai pentru a ne aminti cât de mare este responsabilitatea lor. Profesorul nu predă doar matematică, istorie, literatură sau fizică. Profesorul poate forma felul în care un copil va gândi atunci când nu va mai avea un profesor în fața lui. Îl poate învăța să memoreze răspunsul sau îl poate învăța să caute întrebarea. Îl poate obișnui să reproducă sau îl poate învăța să cerceteze. Îl poate face să se teamă că greșește sau îi poate da curajul de a spune: „Nu înțeleg. Mai explicați-mi o dată.”
Acolo începe gândirea critică. Nu într-un manual și nici într-o definiție sofisticată, ci în acel copil care ridică mâna și întreabă „de ce?”. În copilul care nu se mulțumește cu primul răspuns, care citește și vrea să înțeleagă, care descoperă că două texte pot spune lucruri diferite despre aceeași realitate și începe să se întrebe care este adevărul. Pentru că trebuie să fi citit ca să poți compara, trebuie să fi înțeles ce ai citit ca să poți face legături, trebuie să fi făcut legături ca să poți vedea contradicțiile, iar din toate acestea se naște discernământul.
Nu este suficient să citești mult. Poți avea o bibliotecă întreagă și să nu fi înțeles nimic din ea. Să fi stat ani de zile între cărți citindu-le și neaplicând în viața reală nimic din ce ai citit. O filosofie moartă, care dacă nu naște principii sănătoase de asumare și responsabilizare, nu devine decât un basm. Și nu folosește nimănui. Nici măcar celui care a citit mii de cărți. Lectura adevărată începe atunci când ceea ce ai citit se așază în tine și începe să vorbească unul cu altul: o idee cu o altă idee, un fapt cu alt fapt, o experiență cu o alta. Atunci apare întrebarea. Iar întrebarea este primul semn că mintea lucrează.
Datele OECD despre competențele de lectură ale elevilor români ne arată că avem motive serioase să ne preocupe această problemă. Nu voi transforma însă acest text într-o înșiruire de cifre. Cifrele pot măsura o dificultate însă nu pot măsura golul dintr-un om care nu a fost învățat să întrebe. Și să-și asume! Iar despre acel gol ar trebui să vorbim.
Pentru că un copil care nu învață să gândească nu devine, prin simpla trecere a anilor, un adult care gândește. Devine un adult care poate ști multe lucruri fără să știe ce să facă cu ele. Poate avea acces la milioane de informații și să nu știe care dintre ele merită crezute. Poate avea opinii despre orice și să nu știe de unde îi vin. Poate vorbi cu mare siguranță despre lucruri pe care nu le-a cercetat niciodată. Și, mai grav, poate ajunge să creadă că siguranța cu care spune ceva este dovada că acel lucru este adevărat.
Aici începe autosuficiența.
Trăim într-o vreme în care i se spune tot mai des omului: „Tu ești suficient. Tu ai adevărul tău. Tu nu trebuie să dai explicații nimănui. Tu nu trebuie să te îndoiești de tine. Tu nu trebuie să accepți să fii contrazis.” Sună frumos. Sună chiar reconfortant. Numai că între respectul față de propria persoană și autosuficiență există o prăpastie. Un om care știe că poate greși este un om care mai poate învăța. Un om convins că nu poate greși nu mai are unde să crească. Din păcate sunt mult mai mulți din categoria asta. Și poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale unei generații căreia îi oferim permanent validare, dar îi oferim prea puțin exercițiu al îndoielii sănătoase. Îi spunem să se exprime, dar nu întotdeauna o învățăm să argumenteze. Îi spunem să aibă propria opinie, dar uităm să o învățăm cum se construiește o opinie. Îi spunem să fie ea însăși, dar nu o mai ajutăm întotdeauna să descopere cine este acel „ea însăși”.
Pentru că un viitor adult fără gândire critică nu va înțelege niciodată cu adevărat cine este. Va confunda ceea ce simte cu ceea ce este, ceea ce i s-a spus cu ceea ce știe, ceea ce dorește cu ceea ce îi face bine și ceea ce repetă cu ceea ce gândește. Va putea avea o identitate afișată impecabil și, înăuntru, să nu fi avut niciodată curajul unei întrebări adevărate. Nici măcar despre el sau despre viața care a ajuns să-l trăiască pe el și nu el pe ea.
Omul se descoperă și prin îndoială. Se descoperă atunci când își pune propriile convingeri pe masă și are curajul să le privească. Se descoperă atunci când întâlnește o idee care îl contrazice și nu fuge de ea. Se descoperă atunci când poate spune „m-am înșelat”. Nu este slăbiciune. Este una dintre cele mai înalte forme de inteligență morală, emoțională și intelectuală.
De aceea gândirea critică nu trebuie confundată cu negația. Nu înseamnă să contrazici tot ce auzi, să suspectezi pe toată lumea sau să transformi îndoiala într-o profesie. Înseamnă să nu predai altcuiva dreptul de a gândi în locul tău. Înseamnă să poți asculta fără să te supui automat, să poți citi fără să înghiți, să poți privi fără să iei imaginea drept întreaga realitate.
Pentru că omul care nu întreabă vede doar suprafața.
Vede știrea, nu și sursa, vede burtiera, nu și documentul, vede declarația, nu și contextul. Vede imaginea, nu și ceea ce a rămas în afara cadrului, vede vinovatul indicat de alții, fără să mai întrebe cine a stabilit vinovăția și pe ce dovezi. Vede rezultatul, fără să mai caute drumul până la rezultat.
Vede păianjenul.Nu vede pânza.
Iar pânza este tocmai ceea ce trebuie să învățăm să vedem. Firele dintre oameni, dintre instituții, dintre decizii, dintre interese, dintre declarații și fapte, dintre ceea ce ni se spune astăzi și ceea ce ni s-a spus ieri. Nu pentru a inventa conspirații acolo unde nu există. Pentru a avea suficientă răbdare intelectuală încât să nu ne mulțumim cu prima explicație. Pentru că, dacă nu mai suntem în stare să ne întrebăm, nu mai știm nici ce înseamnă răspunsurile. Iar dacă nu înțelegem răspunsurile, putem deveni foarte ușor prizonierii lor.
Aici se întâlnesc școala, presa și societatea. Un copil obișnuit să primească răspunsuri fără să întrebe va deveni, mai târziu, adultul care primește informații fără să verifice. Adultul care nu mai cercetează, adultul care nu mai compară, adultul care se uită în jur și, văzând că toți ceilalți gândesc la fel, consideră că acesta trebuie să fie adevărul.
Turma oferă o formă de liniște. Gândirea oferă neliniște.
Trebuie să ai un anumit curaj ca să rămâi singur cu o întrebare atunci când toți ceilalți au deja un răspuns. Trebuie să ai puterea să spui „nu știu” într-o lume care ne cere să avem o opinie despre orice. Trebuie să poți suporta privirea celorlalți atunci când alegi să cercetezi înainte să condamni, să înțelegi înainte să judeci și să întrebi înainte să crezi.
De aceea profesorul are o misiune care depășește cu mult catalogul și programa. El poate fi omul care îi spune unui copil că nu este o rușine să nu știe. Că întrebarea nu este dovada prostiei, este începutul cunoașterii. Că a greși nu înseamnă că ești pierdut, înseamnă că ai găsit un loc în care mai ai de învățat. Că o carte nu se citește pentru a putea spune că ai citit-o. O citești pentru a lăsa ceva din ea să lucreze în tine.
Poate că profesorii ar trebui să se întrebe uneori nu câte răspunsuri au reușit să le dea elevilor. Problema e câte întrebări au reușit să le trezească.
Pentru că un răspuns poate închide o lecție. O întrebare bună poate deschide o viață.
Și poate că aici este adevărata miză. Nu să producem generații care contestă totul. Să scoatem generații care pot gândi în fața oricărui lucru. Nu copii care să refuze orice autoritate. Adulți care să poată asculta o autoritate fără să-și abandoneze propria judecată. Nu oameni care să creadă în orice, dar nici oameni care să nu mai creadă în nimic. Oameni care să aibă discernământul de a căuta adevărul.
Pentru că adevărul nu se teme de întrebare.Doar minciuna are nevoie ca întrebarea să tacă.
Iar o națiune care își pierde întrebările începe să-și piardă, încet, și viitorul. Nu pentru că oamenii ei nu mai sunt inteligenți. Doar pentru că inteligența neexersată devine simplă capacitate, iar capacitatea fără discernământ poate fi dusă oriunde de mâna altcuiva.
Viitorul unei națiuni nu se hotărăște numai în parlamente, în guverne, în universități sau în marile instituții. Se hotărăște și într-o clasă în care un copil ridică mâna și întreabă „de ce?”. Se hotărăște în momentul în care profesorul nu îi taie întrebarea. Se hotărăște când el o primește. Se hotărăște în biblioteca în care un adolescent citește ceva care îl contrazice și nu închide cartea. Se hotărăște în mintea adultului care, înainte să spună „știu”, are curajul să spună „vreau să înțeleg”.
Pentru că doar întrebările bine puse pot aduce răspunsuri clare.
Iar omul care nu mai întreabă nu devine liber doar pentru că i se spune că este liber. Poate deveni, fără să-și dea seama, cel mai ușor de condus dintre oameni.
Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o lăsăm astăzi în fiecare cancelarie, în fiecare clasă și în fiecare casă: îi învățăm pe copiii noștri să aibă răspunsuri sau îi învățăm să caute adevărul?
Pentru că între cele două se află tot viitorul lor.
Și poate chiar viitorul nostru. Din păcate, astăzi și de ceva ani buni,Și vedem toți cum cei fără gândire critică sunt uniți de emoții și cei inteligenți sunt despărțiți de principii. Aceasta probabil este marea problemă a societății în care trăim. În loc de gândire critică, avem „ba pe a mă-tii”!
Domnul să vă miluiască.
Zoe Dantes
Autor: Zoe Dantes – absolventă Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, jurnalistă la ActiveNews
Citește și: ZOE DANTES – Liniștea care vine după anumiți oameni.
- ZOE DANTES – Când gândirea critică devine un “act de nesupunere”! - 29 septembrie 2026
- ZOE DANTES – „Războiul dintre noi” sau Ziua „Țestoaselor”! - 16 septembrie 2026
- ZOE DANTES – România între două fronturi. - 9 septembrie 2026
