La 15 septembrie 1349, regele Ludovic I scria „credinciosului său Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureș“, despre o plângere a lui Giula, fiul lui Dragoș, contra lui Ștefan, fiul aceluiași Iuga (și deci frate al voievodului Ioan, căruia i se adresa suveranul).

     În acest document apar, din punct de vedere regal, două tipuri de români, unii credincioși și alții „căzuți în vina trădării“. Din a doua categorie fac parte Bogdan, fostul voievod (fratele lui Iuga și unchiul voievodului Ioan, în funcție), caracterizat drept „infidel notoriu al nostru“, și Ștefan (nepot al lui Bogdan și fiu al lui Iuga), „căzut în vina trădării“ prin alăturarea sa la tabăra pomenitului Bogdan. Fidelii regelui sunt amintitul Giula, cu Dragoș, Ștefan, Tătar, Dragomir, Costea și Mirăslău, fiii săi, care nu au putut fi abătuți „de la calea obișnuitei credințe – de către pomenitul Ștefan, fiul lui Iuga – datorită statorniciei credinței lor“. Din această cauză – mai spune diploma lui Ludovic I –, „trădătorul“ Ștefan i-a alungat pe Giula și pe fiii săi din moșiile lor numite Giulești și Mestecăniș, pe care regele Carol Robert (probabil la 1317) le hărăzise aceluiași Giula, „pentru prea credincioasele și prea merituoasele sale servicii“. Drept urmare, suveranul poruncea voievodului Ioan ca, împreună cu adunarea cnezilor Țării Maramureșului (și în prezența unui oficial al comitelui secuilor, Brașovului și Maramureșului), să-i repună pe cei păgubiți în stăpânirea moșiilor lor. Se vede astfel că cei credincioși, adică aceia care-l slujeau cu armele pe rege, erau întăriți și apărați în stăpânirile lor, pe când cei care se ridicau cu armele contra suveranului deveneau trădători și erau lipsiți de posesiunile lor (cum avea să i se întâmple curând lui Bogdan). De ce erau unii cnezi (juzi) români „credincioși” regelui și alții „căzuți în vina trădării”? Nu e complicat răspunsul. Unii credeau că viitorul lor în țara lor putea să fie asigurat numai dacă rămâneau ei stăpâni, fără amestec exterior, cum fusese de când știau ei (aici se regăsesc cei din tabăra voievodului Bogdan, numit de rege „infidel notoriu”); alții, văzând ce putere venise peste ei, credeau că aveau șanse să rămână ei stăpâni – ca și înainte – doar dacă se puneau în serviciul regelui și dacă, prin aceasta, obțineau acte de donație pentru vechile lor moșii și sate (aici sunt cei din tabăra lui Dragoș, care trecuse ca voievod, supus regelui, în Moldova). Până la urmă, s-a dovedit că cei care sperau să fie totul ca înainte și să stăpânească fără documente (charte) de la rege s-au înșelat, fiindcă au venit peste ei supușii regelui, cu documente de danie și le-au luat moșiile. Și atunci, după o răzvrătire grea, de peste două decenii (1342-1363/1364), cnezii din tabăra voievodului Bogdan au trecut în Moldova, unde boierii erau pregătiți să-i alunge pe Drăgoșești și să-l primească pe Bogdan.

     În 12 octombrie 1355, Ludovic I dădea un privilegiu solemn, la cererea unuia dintre dăruiții de la 1349, anume lui „Dragoș Românul“, fiul lui Giula, fiul lui Dragoș, de încuviințare și confirmare a scrisorilor anterioare, privind dania moșiilor amintite (Giulești și Mestecăniș), considerate ca fiind „adevăratul sălaș și locul neîndoios de reședință“ din moși-strămoși al familiei. Motivația „generozității“ suveranului, adică a îndeplinirii cererilor fidelilor săi, era ca aceștia „să fie îmboldiți și mai mult spre săvârșirea altor fapte de credință“ și „să fie datori a sluji mereu Maiestății Regești, potrivit obiceiurilor îndătinate ale românilor“. De aceleași „fapte de credință și mulțumitoare servicii“ își aduce aminte regele și în 2 iulie 1360, când aprobă hotărnicirea moșiilor lui Dragoș, fiul lui Giula, și ale rudelor sale și fixarea semnelor de hotar, care să despartă acele moșii de mina regească Baia-Sprie și de moșia magistrului Simion, fiul lui Maurițiu, numită Oaș. Dacă în diploma de la 1355 confirmarea era condiționată de „îndatorirea ca sus-zisul Dragoș și tatăl și frații săi mai sus-ziși, precum și urmașii acestora să dea întotdeauna dările cuvenite și să fie datori a sluji mereu Maiestății Regești, potrivit obiceiurilor îndătinate ale românilor“, peste câțiva ani, rezervele lui Ludovic I aveau să dispară.

     Un cunoscut document din 20 martie 1360 – un nou privilegiu regal solemn – dă de știre tuturor în ce fel l-a servit iarăși eroul nostru pe suveran: „Înălțimea Noastră, aducându-și aminte de feluritele fapte de credință și de preastrălucita vrednicie a credincioaselor slujbe ale lui Dragoș, fiul lui Giula, credinciosul nostru român din Maramureș, slujbe pe care știm că le-a făcut și le-a adus Maiestății Noastre, după cerința stării și putinței lui, în cele mai multe treburi și războaie ale noastre, încredințate și date pe seama lui, și mai cu osebire în reașezarea Țării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă și cu neobosită strădanie pe calea statornicei credințe ce trebuie păstrată către coroana regească, pe mulți români răzvrătiți, rătăciți din calea credinței datorate, voind noi, pentru sus-pomenitele lui vrednice slujbe, să-l răsplătim cu un dar regesc, pentru ca și ceilalți, văzând aceasta, să fie îndemnați mai cu ușurință la împlinirea faptelor datorate credinței și să învețe să slujească cu și mai mult avânt sub un principe mărit, am dat, am dăruit și am hărăzit…”.

     Motivarea daniei din cadrul acestui privilegiu regal solemn are o formă mult mărită față de trecut și conține câteva idei care merită subliniate. Elementele sale principale sunt următoarele: 1) relevarea feluritelor fapte de credință și fidele servicii pe care le-a făcut Dragoș, fiul lui Giula, în general; 2) precizarea că aceste fapte de credință au fost arătate în războaie ale regelui, încredințate pe seama acestui Dragoș (puse sub comanda lui); 3) evidențierea meritului de căpetenie, anume „reașezarea“ Țării Moldovei, prin întoarcerea ei de pe calea revoltei pe care pornise; 4) menționarea etniei românești a celor „răzvrătiți“ și „rătăciți“ în Moldova și întorși de Dragoș pe „calea credinței“ (cu alte cuvinte, un român i-a pacificat pe români și i-a readus în rândul fidelilor regelui Ungariei); 5) adăugarea la motivele daniei a unuia special, anume speranța ca și alții să urmeze exemplul acestui român numit Dragoș și să facă fapte de credință către măritul rege; nu este greu de bănuit că cei vizați erau tot românii, care tocmai atunci erau răzvrătiți sub conducerea „infidelului notoriu“ numit Bogdan, nerecunoscând autoritatea regelui Ludovic I. Răsplata cuvenită pentru aceste servicii sunt o serie de sate românești (Slatina, Brebu, Copăcești, Desești, Hărnicești și Sat-Șugatag), „cu toate roadele lor, cu veniturile noastre din cincizecimea oilor, cu dările, îndatoririle și cu toate celelalte folosințe, ca să le stăpânească […] pe veci și nestrămutat“, plus privilegiul ca Dragoș și urmașii săi „să se bucure și să se folosească de-a pururi, dimpreună cu numitele sate ale lor, de întreg titlul de nobil, de care se știe că se folosesc și ceilalți nobili adevărați dintâi și firești ai țării noastre, care luptă sub steagul regesc, cu îndatorirea […] să fie ținuți a ne păstra de-a pururi nouă și urmașilor noștri, cu nestrămutată supunere, închinarea unei curate credințe“. Cu alte cuvinte, de data aceasta, dania era deplină și scutită de orice slujbă specifică satelor cneziale. În al doilea rând, satele dobândeau imunitate fiscală, din moment ce darea obișnuită a românilor către rege (quinquagesima ovium) era lăsată pe seama lui Dragoș și a moștenitorilor săi. În al treilea rând, dania cu imunitate era însoțită de acordarea nobilității depline, după regulile general acceptate apusene (păstrarea în continuare a credinței datorate suveranului). Angevinii au aplicat ferm în Ungaria, prin înscrisuri grăitoare, ceea ce Arpadienii au avut în vedere doar tacit, anume condiționarea oricărei danii de credincioasele servicii, trecute, prezente și viitoare; neîndeplinirea acestor servicii însemna trădare și ducea, de obicei, la pierderea capului celui vinovat și la confiscarea moșiei (retractul seniorial).

     Pentru credință constantă („fapte bărbătești“), manifestată în trecut și promisă pentru viitor, aveau să fie răsplătiți de același rege, în același an (1360, la 14 mai), Oanciu (Oanciuc sau Vanciuc), fiul lui Stan Lupu, „credinciosul nostru român“, cu „jumătate din moșia sa românească numită Subcetate (Waralia)“, din Țara Maramureșului , precum și Stan, fiul lui Petru, și el „credincios al nostru român“, cu moșia lui românească numită Rona de Sus , tot de acolo, după vechile și adevăratele lor hotare. Cele două diplome, emise în aceeași zi, sunt aproape identice și pun în lumină situații identice: doi români, cu merite militare față de rege, sunt confirmați prin acte scrise în posesiunile lor vechi și dăruiți cu titlul de „nobil adevărat“, ca și Dragoș, fiul lui Giula. Se poate presupune că acești maramureșeni numiți Oanciu și Stan au avut aceleași merite recente ca și acest Dragoș „în reașezarea Țării noastre a Moldovei“. Se vede că faptele de credință ale acestor cnezi români maramureșeni fuseseră excepționale pentru suveran, din moment ce acesta confirmase satele respective fără condiții și cu înnobilarea deplină a titularilor lor.

     Nu același lucru se va întâmpla exact după un an, la 14 mai 1361, când alt privilegiu regal solemn avea să laude peste măsură faptele de credință ale „fidelilor noștri români“ Bud, Alexandru, Opriță, Ioan, Dragomir și Boilă, fiii lui Licovoi (Litovoi?), dăruiți cu cnezatul unei jumătăți din moșia românească numită Ozon (ce cuprindea cnezatul Văii Cosăului ), din „zisa Țară a Maramureșului“, cnezat deținut înainte de un alt român, numit Stan, zis Albu, cu document de confirmare regală. Fiii lui Licovoi sunt prețuiți pentru „faptele de credință și strălucita vrednicie a credincioaselor slujbe […] prin care ei s-au străduit, în multe treburi, prielnice și potrivnice, ale noastre și ale țării noastre, să fie pe placul Maiestății Noastre, cu strădania celei mai mari credințe și cu o destoinicie statornică și vrednică de laudă, pe măsura posibilității lor“. Diploma avea aceeași tărie ca și cele din 1360, numai că avea un alt cuprins, fiindcă dania era făcută în alte condiții. Valea Cosăului și o parte din Valea Marei formau din vechime un cnezat (al Cosăului), alcătuit în secolul al XIV-lea din șapte sate. Multă vreme, cnezii de aici și-au stăpânit moșiile fără confirmare regală, în virtutea dreptului cnezial și a obiceiului românilor, pentru ca la un moment, înainte de 1361, acel Stan zis Albu să fie întărit în cnezatul Cosăului. La 1361, la intervenția regelui, acest Stan trebuie să cedeze jumătate din cnezat, fără să ni se spună din ce motiv, fiilor lui Licovoi. Totuși, în ciuda marilor merite, fiii lui Licovoi nu primesc titlul de nobil și, ca urmare, nici stăpânirea lor (deși garantată perpetuu și făcută în chip irevocabil) nu capătă caracter nobiliar, adică se exercită după „aceleași libertăți, folosințe, slujbe și îndatoriri“ după care și „zisul Stan“ a ținut și stăpânit respectivul cnezat.

     Țara Maramureșului era un voievodat de circa 10 000 km pătrați, din care cam o treime face parte azi din România și două treimi din Ucraina. Densitatea la 1300 era – din datele indirecte pe care la avem (atunci nu existau recensăminte) – de circa un locuitor pe km pătrat. Până la 1400 a crescut destul de mult, dar nu spectaculos, fiindcă Europa (mai ales cea occidentală, dar și Ungaria parțial) a fost zguduită în jur de 1350 de „ciuma neagră”.

     Până pe la 1400, Țara Maramureșului era condusă de un voievod, ales de adunarea cnezilor țării. De prin 1300, amestecul Regatului Ungar în Maramureș era tot mai mare. Dorința regelui autorităților era să transforme voievodatul Maramureșului după modelul din Regatul Ungariei. (…)

     Până la urmă, Maramureșul a fost organizat ca un comitat ungar, dar cu populație majoritar românească. Români erau și cnezii (nobilii) și oamenii de rând (țăranii). Biserica ortodoxă a rămas peste tot, ca și românii. „Oaspeții” au fost aduși la Sighet, la Teceu, la Câmpulung la Tisa, la Vișc și la Hust. Acolo s-au construit și biserici catolice. O parte din cnezi s-au pus în slujba regelui, l-au servit în lupte si au obținut recunoașterea stăpânirilor lor. Aceștia au devenit nobili. Alții au rămas săraci, în satele lor, trăind ca țăranii.

     Din secolul al XV-lea, treptat, încep să pătrundă în Maramureș, dinspre nord rutenii, adică ucrainenii. Ei vor veni tot mai mulți, încât în secolul al XVIII-lea erau deja mai mult de jumătate din populația comitatului. Partea de la sud de Tisa a rămas mereu românească.

     Toți românii maramureșeni și-au trimis reprezentanții la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918 și au votat unirea Maramureșului cu România. Marile puteri au voit altfel, iar în 1920 au stabilit granița dintre România și Cehoslovacia pe Tisa. În general, marile puteri au respectat la 1919-1920 voința popoarelor (dreptul la autodeterminare, susținut de președintele SUA), dar la stabilirea pe teren a frontierelor au fost și abateri, cum era normal să fie. Oricum, cu vreo 2 excepții (familii ungare, dăruite de rege), până spre 1400, toți posesorii de moșii și sate din Țara Maramureșului (Terra Maramorosiensis) erau români.