În timpul care coace colaci de Bobotează,

Când eu pun mirul dulce pe-nmugururi precoce,

Privind spre nori ce-aduc vestiri ce lăcrimează,

Iar în cuvinte triste nici îngerii n-au voce,

Mi-așez ușor genunchii chemând spre veșnicie

Tot ce-a trăit un om pitit în zile strâmbe,

Depărtător de coaste mi-am luat, dar cu chirie,

Din vorbele trimise-n lume să-ntărâte,

Să schimbe ce n-a fost pe plac ori neînțeles,

Să șteargă ce-a fost bun c-un ciob de nedreptate,

Să răscolească foi, iscând un interes,

Tot căutând s-albească o sumă de păcate.

Ce rost avem pe lume, dacă sentința țipă

Înainte s-ajungem la judecăți divine?

Păgâne gânduri zac în suflete ce uită

Că-n noi vuiesc secrete ținându-se de mână,

Că-n fiece bătaie de-aripă nerănită,

Într-un cocon de omidă, stă doar norocul blând,

Mulți am lăsat ascunsă atâta dinamită

C-ar izbucni războaie de-ar exploda la rând.

De aceea zic așa: sub stern s-așez măsura,

În minte să pun ceasul avertizând etern,

Căci astfel n-am să uit, (cum fac unii acuma),

Probabilul și timpul când n-am trăit prea demn;

Iar când voi vrea să strig ori s-ascut o armă,

Să mă inunde-n piept frânturi de amintiri,

În minte orologiul să sune a alarmă,

Iar despre cel robit să spun atât: Amin!

                                  Adriana Tîrnoveanu