Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului (I)
Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea Biserică a lui Iisus Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului, cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.
După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma, conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.
După pierderea provinciei Scythiei Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al XI-lea. De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă.
Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic, menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici. Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul.
Sprijinul acordat de Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei Românești
Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici.
Nu a fost nevoie de multe cercetări pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb, domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri.
O altă dovadă a sprijinului acordat de către Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei româneşti o reprezintă învestirea mitropolitului Ungrovlahiei cu titlul de exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor – adică al Transilvaniei, atestată documentar pentru prima oară la anul 1401. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de acest subiect înclină spre o recunoaştere din partea Bisericii constantinopolitane a unităţii de neam şi credinţă ce îi caracteriza pe locuitorii din interiorul şi din afara arcului carpatic.
Bineînţeles că acţiunile de sprijinire dintre Biserica română şi cea a Imperiului Bizantin nu au fost unilaterale: încă de la începuturi, voievozii principatelor româneşti se vor erija în postura de ocrotitori ai aşezămintelor ortodoxe din întreg Răsăritul, ce fuseseră sau urmau a fi cuprinse între graniţele Imperiului Otoman. Astfel, Vladislav Vlaicu va primi favorabil rugăminţile egumenului Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş din Sfântul Munte Athos şi ulterior protos al acestuia, de a contribui la lucrările ce se făceau acestui aşezământ. Însemnătatea ajutorului acordat de domnitorul muntean poate fi dedusă din rugămintea pe care acesta îşi permitea ulterior să i-o adreseze lui Hariton, anume de a lăsa pe călugării români care se aflau în mănăstirea sa să ducă o vieţuire idioritmică, deoarece nu se puteau adapta celei de obşte. La puţină vreme după aceasta, în data de 11 august 1372, egumenul Cutlumuşului va fi numit de patriarhul ecumenic ca nou mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Iachint, trecut la cele veşnice, primind şi demnitatea de locţiitor al scaunului Amasiei. Hariton îşi va păstra şi rangul de protos al Sfântului Munte, rezidând fie aici, fie la curtea domnească de la Curtea de Argeş, până la anul 1379-1380, când, răposând la rându-i, este înlocuit de fostul ierarh al Severinului, Antim Critopol.
Creşterea prestigiului ierarhilor Ţării Româneşti este oglindită de noua demnitate pe care o primeşte mitropolitul, aceea de locţiitor al scaunul episcopal al Nicomidiei, al şaptelea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. Tot în timpul păstoririi mitropolitului Antim Critopol va activa în Ţara Românească un alt reprezentant al Muntelui Athos, Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc.
– Va urma –
Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist
Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Teologie, cultură și literatură: un raport sau mariaj aproape uitat!…
- STELIAN GOMBOȘ – Încă un an… - 10 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Dragă Moș Nicolae… - 6 decembrie 2025
- STELIAN GOMBOȘ – Românii şi Bizanţul (III) - 2 decembrie 2025
