Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (VI)

     Există și o altă chestiune privitoare la români, chestiune care ani de zile a trezit perplexitatea celui care frecventează și iubește Muntele Athos. După cum știm cu toții, România are pe propriul teritoriu nenumărate și splendide mânăstiri, unde noi valuri de monahi continuă să intre cu regularitate. Este de la sine înțeles ca unii dintre acești novici și călugări să-și dorească să-și trăiască (sau să-și urmeze) vocația pe Sfântul Munte Athos; s-a întâmplat, însă, ca uneori consimțământului pronunțat de Mânăstirile atonite și de către Iera Kinòtis să i se opună refuzul din partea guvernului grec.

     Referitor la chestiunile descrise mai sus, încă din 1993, într-o analiză publicată în revista teologică „Sobornost”, regretatul Episcop Kallistos Ware, autoritate indiscutabilă în lumea Ortodoxiei, se întreba: „De ce românii ar trebui să fie tratați într-un asemenea fel? Ce amenințare ar putea să reprezinte pentru guvernul grec?” Amintind comportamentul exemplar al călugărilor români de-a lungul existenței milenare a Muntelui Athos, dar și legăturile excelente dintre schitul Prodromu și Marea Lavră (mânăstirea de care depinde), Episcopul Kallistos preciza cu fermitate: „Un lucru este clar, dincolo de orice dispută. Excluderea non-grecilor se opune fără doar și poate tratatelor care guvernează Sfântul Munte Athos, Cartei Constituționale a Muntelui Athos și principiilor Comunității Europene, din care Grecia face parte. Dar mai ales, se opune idealului care a inspirat crearea republicii monastice de la Athos, încă de la statornicirea sa, petrecută acum mai bine de o mie de ani”.

     Tratamentul nedrept aplicat României se dovedește cu atât mai criticabil în lumina unui fapt de o extraordinară relevanță. Toate studiile istorice privitoare la Sfântul Munte Athos demonstrează cu limpezime că nu există mânăstire prezentă pe Sfântul Munte Athos la a cărei reconstruire, restaurare sau întreținere să nu fi contribuit un principe sau un demnitar ecleziastic român. Sprijinul constant venit dinspre lumea românească s-a dovedit deosebit de important în secolele care au urmat căderii Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), pentru că domnitorii moldoveni și valahi rămăseseră principalul scut de apărare a culturii bizantine și a religiei ortodoxe.

     La Karyes, capitala Muntelui Athos, se înalță biserica Protaton, cea mai veche construcție de pe Sfântul Munte și mama tuturor bisericilor atonite. Ridicată în secolul al X-lea, Protaton a fost complet renovată în anul 1508 datorită intervenției domnitorului Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Marea Lavră, cea mai veche din Sfântul Munte Athos și prima ca ierarhie, a fost în întregime reconstruită la începutul secolului al XVI-lea de către principele valah Neagoe Basarab, care a ridicat din nou, între 1512 și 1515, inclusiv Mânăstirea Dionysiou. Mânăstirea Vatopedi, a doua în ierarhia atonită, este reclădită parțial în 1526 de voievodul valah Radu din Afumați, iar la finalul secolului al XVII-lea, principele Constantin Vodă Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, îi donează aceleiași mânăstiri 21.000 de aspri (monedă turcească din argint), o sumă uriașă pentru acele timpuri. În 1505, mânăstirea georgienilor, Iviron, a treia în ierarhia atonită, primește o donație de 15.000 de aspri din partea domnitorului Valahiei, Radu Șerban. În secolul al XIV-lea, mânăstirea Koutloumousiou a fost efectiv refondată de egumenul Chariton (viitor mitropolit al Valahiei) datorită sprijinului financiar acordat de voievodul valah Nicholas Alexander Basarab. Pentru mânăstirea bulgară Zographou intră în joc unii dintre cei mai mari principi moldoveni, printre care se numără Alexandru cel Bun, binefăcător al lăcașului în primele decenii ale secolului al XV-lea, și Ștefan cel Mare, care i-a asigurat un sprijin concret spre sfârșitul secolului al XV-lea. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, reconstrucția și refacerea frescelor mânăstirii Dochiariou au fost realizate pe cheltuiala principelui moldovean Alexandru Lăpușneanu. Chiar și mânăstirea Karakalou a fost în întregime reconstruită tot de un voievod moldovean, Petru IV Rareș, și la fel au stat lucrurile și în cazul mânăstirii Grigoriou, tot din inițiativa lui Ștefan cel Mare. Ținând cont că și celelalte locașuri, precum Xenophontos, San Panteleimon, Philotheou, Aghiou Pavlou (Sfântul Pavel), Stavronikita și Esphigmenou au beneficiat de donații bănești sau teritoriale din partea diferiților conducători români, se poate afirma, fără teama vreunei exagerări, că nicio țară ortodoxă nu a sprijinit în chip mai generos Sfântul Munte Athos decât a făcut-o România.

     Dacă, pe de o parte, istoria de secole a Muntelui Athos s-a dovedit lipsită de recunoștință față de toate aceste merite, pe de altă parte aceeași istorie s-a desfășurat în mod diferit, pentru că cele două schituri românești de pe Athos (deja pomenitul Prodromu și schitul Sfântul Dimitrie, denumit și Schitul Lacu) prezintă particularități care le face cu adevărat extraordinare.
Schitul Lacu depinde de Mânăstirea Aghiou Pavlou (Sfântul Pavel) și își ia numele pentru că este așezat într-o trecătoare naturale care urcă – aproape inaccesibilă și umbrită – dinspre Marea Egee spre Sfântul Munte Athos. Copleșitor este felul în care așezămintele monastice ale schitului (șaptesprezece în total), care se înlănțuie una după alta urmând urcușul, sunt cufundate într-un peisaj sălbatic și aproape neatins, care amintește foarte mult de peisajele și trecătorile carpatine, atât de dragi oricărui român.

     Cât despre Schitul Athonit și Românesc Prodromu, încep prin a spune că frumusețea acestuia stă în picioare în fața oricăreia dintre marile locașuri atonite. De fapt, are aspectul unei mânăstiri și o înfățișare pe care o apreciezi de la prima vedere. Fațada simetrică și de un alb imaculat, acoperișurile din ardezie deasupra cărora se înalță unduindu-se chiparoșii, turnul solemn al clopotniței, cupolele de un albastru deschis ale kyriakon-ului (biserica principală) pe care se înalță cruci aurite, albastrul Mării Egee drept fundal, grădinile de zarzavat și de flori care mărginesc clădirile pe latura de sud, iar la est, Muntele Athos în toată întinderea sa. De jur împrejur, mai bine de o mie de specii de plante, miros de frunze cărnoase vechi de secole și de tufișuri mediteraneene; înăuntrul mânăstirii, tăcere, pace, rugăciune.

     Atmosfera încărcată de spiritualitate și splendoarea arhitecturii monastice de la Schitul Prodromu îi apar evidente oricărui pelerin pe Sfântul Munte Athos; dar un alt aspect e cel care contribuie la împământenirea privilegiului de care se bucură schitul Înaintemergătorului. Va fi o bucurie pentru toți frații români să afle că Prodromu este așezarea monastică cea mai apropiată de cele două cele mai sacre locuri de pe întreg Muntele Athos. De fapt, la numai cinci minute de mers pe jos de schit se află peștera în care a trăit Sfântul Atanasie, fondatorul vieții călugărești atonite, cel care, în anul 963 a ridicat cu propriile mâini prima mânăstire de pe Sfântul Munte, Marea Lavră. Iar apucând-o pe o cărare împădurită, care se deschide la câteva sute de metri distanță de schit și se îndreaptă spre est, se ajunge după vreo patruzeci de minute într-un alt loc-simbol al Athosului, Agios Petros, locul unde, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, a trăit Sfântul Petru Atonitul, primul eremit despre care avem date istorice sigure. Așadar, cea mai importantă comunitate monastică atonită a românilor se găsește chiar în inima Sfântului Munte al Ortodoxiei.

     Dar din ce epocă datează primele prezențe românești la Muntele Athos? Unii cercetători susțin ipoteza că împreună cu „valahii din nord”, stabiliți în împrejurimile peninsulei atonite în secolul al IX-lea, la Athos au ajuns și călugări, dornici de o viață ascetică deplină; cu toate acestea, nu există documente care să confirme această ipoteză. În schimb, în jurul anului 1360 este atestată prezența unor călugări români la mânăstirea Koutloumousiou, recent reclădită (așa cum am văzut ceva mai sus) datorită operei de binefacere a lui Nicholas Alexander Basarab.

     De asemenea, este atestat că în jurul anului 1750 câțiva români, sub îndrumarea spirituală a ieromonahului Makarios, duceau o viață aproape eremitică în jurul capelei cu hramul Înaintemergătorul Sfântul Ioan Botezătorul, situată în Vigla, adică în vârful peninsulei atonite. Știm de asemenea că în primii ani ai secolului al XIX-lea în chilia Sfântul Ioan locuiau trei călugări români: starețul (ieronda) Iustin împreună cu discipolii săi, Grigorie și Patapie. La moartea lui Iustin, petrecută în 1816, Grigorie și Patapie i-au cerut Mânăstirii Marii Lavre acordul să fondeze un schit dedicat Înaintemergătorului. Câțiva ani mai târziu, în 1820, Lavra a emis un act de consimțire, în care preciza condițiile de respectat privind ridicarea schitului, printre care, poate cele mai importante, erau dependența de Mănăstirea Marea Lavră și adoptarea regimului călugăresc. Din păcate, anul imediat următor (1821) a coincis cu începerea Războiului de independență în Grecia, așa că proiectele de fondare a schitului au trebuit să fie abandonate.

     Din acest moment, istoria Schitului Athonit și Românesc Prodromu îmbracă aspecte aproape romanești. Călugării Grigorie și Patapie, întorși în țară cu planurile preliminare de construire a schitului, au intrat în Mânăstirea Neamț, unde au și murit, înainte de încheierea conflictului greco-turc.

     Aproape treizeci de ani mai târziu, în anul 1850, Nifon și Nectarie, doi monahi venind de la mânăstirea moldoveană Horaița și stabiliți pe Muntele Athos la Kerasia, au fost informați de existența documentului privitor la fondarea unui schit pe locul unde se găsea capela Înaintemergătorului. Cei doi călugări moldoveni se întorc degrabă la mânăstirea Neamțului, unde găsesc documentul preliminar, cu care se întorc la Sfântul Munte Athos. Mănăstirea Marea Lavră reconfirmă decizia pe care o luase în 1820, iar în 1851 Nifon și Nectarie reușesc să elibereze chilia Sfântul Ioan Botezătorul, locuită de câțiva călugări greci, în schimbul sumei de 7.000 de lei. Acum era nevoie să strângă fondurile necesare pentru ridicarea schitului; Nifon a fost acela care s-a întors din nou în țară, unde a primit donații generoase din partea multor concetățeni, în primul rând donația în valoare de 3.000 de galbeni din partea lui Grigorie Alexandru Ghica, domn al Moldovei.

     În anul 1856 se primește actul întemeietor purtând sigiliul Patriarhului de la Constantinopol, iar anul următor este pusă piatra de temelie a bisericii, care va fi sfințită zece ani mai târziu, pe 21 mai 1866, purtând hramul Botezul Domnului. Alegerea primului dikaios (stareț sau abate) nu putea să fie decât Nifon, cel care a condus schitul timp de patru ani. În anul 1870, misiunea sa fiind complet îndeplinită, Nifon s-a retras împreună cu câțiva discipoli într-o chilie aflată în apropierea peșterii Sfântului Atanasie, unde a trăit în sfințenie până la moartea sa. Rămășițele sale pământești, în fața cărora arde continuu o candelă, sunt păstrate în cripta aflată sub altarul major al bisericii (kyriakon în greacă) Prodromu.

     Părintelui Iustin i-a urmat ieromonahul bucureștean Damian, stareț începând cu 1890, care a dus mai departe buna orânduire spirituală a schitului, fără a o neglija pe cea materială, îngrijindu-se de construirea unui arsanas (mic golf amenajat cu debarcader) și a nouă chilii pentru călugări și pelerini.

      Și următorii doi stareți, ieromonahii Ghedeon și Antipas – amândoi originari din județul Prahova –, au fost oameni cu har și buni administratori. Starețul Ghedeon este amintit pentru profunda sa religiozitate și smerenie; celebra liturghia personal, în fiecare zi. La finalul stăreției sale, și el s-a retras în singurătatea unei mici chilii, practicând isihasmul până la sfârșitul zilelor. Al patrulea stareț, Antipas, a dotat schitul cu noi structuri, printre care atelierele de pictură, pentru lucrări în lemn sau în marmură, și a creat inclusiv un mic muzeu. A făcut dovada întregii sale energii atunci când a trebuit să gestioneze reparațiile urgente ale bisericii și ale celorlalte clădiri, grav afectate de cutremurul din anul 1904.

     În deceniile succesive, Schitul Prodromu a cunoscut și alte încercări: trecerea la calendarul gregorian în anul 1924, Războaiele Balcanice, cele două Războaie Mondiale și instalarea regimului comunist. Cel din urmă s-a dovedit distrugător în mod deosebit: pe lângă interzicerea trimiterii de noi călugări, a avut loc și confiscarea proprietăților aflate în gestionarea schitului, gest urmat de sărăcirea resurselor necesare pentru întreținerea locașului de cult. Din cele mai bine de o sută de prezențe înregistrate în timpul starețului Antipas, în anul 1976, Schitul Prodromu a ajuns să fie locuit de numai zece călugări, aproape toți bătrâni și bolnavi. Mai bine de douăzeci de ani mai târziu, în anul 1998, jurnalistul și criticul literar Christopher Merrill a găsit la Schitul Prodromu același număr de călugări și o atmosferă mai degrabă depresivă. În splendida sa carte, Things of the Hidden God [Lucruri despre Dumnezeul ascuns (n.tr)], Merrill mărturisește că biserica rămânea închisă în momentul liturghiei, serviciul religios fiind săvârșit într-o capelă mică, în prezența puținilor călugări rămași și a câtorva laici. Dar Sfântul Munte Athos a știut mereu să renască din momentele de criză care i-au pecetluit istoria. La sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, datorită ajutoarelor venite din întreaga Românie, au început lucrările de restaurare, dedicate fiecăreia dintre structurile componente ale Schitului Prodromu, lucrări care continuă și azi cu punerea la punct a căii de acces și a clădirilor exterioare. Venind dinspre Mănăstirea Marea Lavră și zărind pe neașteptate schitul, ai impresia, iar mai apoi certitudinea, că te găsești în fața unei rare bijuterii arhitectonice. Cât despre populația monastică, aceasta a crescut gradual încă de la începutul anilor 2000, iar azi Schitul Prodromu este locuit de circa patruzeci de călugări.

     Fiind una dintre construcțiile monastice cele mai recente, despre schitul Înaintemergătorului nu există multe mărturii ale pelerinilor-scriitori. Una dintre acestea, însă, asumă un caracter excepțional. Este vorba despre mărturia englezului Athelstan Riley (1858-1945), scriitor și autor de imnuri sacre, care a vizitat Muntele Athos în 1883, lăsând în urma lui o minuțioasă dare de seamă a experienței sale atonite, Athos or the Mountain of the Monks [Athos sau Muntele călugărilor (n.tr)], lucrare publicată la Londra în anul 1887.

     După ce vizitează Marea Lavră, Riley străbate poteca mărginită de arbuști parfumați care duce la Timiu Prodromu. Se bucură de o primire foarte călduroasă din partea călugărilor români, mâncarea i se pare excelentă, iar camerele de oaspeți se dovedesc printre cele mai comode și curate de pe întreg cuprinsul Muntelui Athos. Starețul Damian fiind absent, cel care îndeplinește atribuțiile în locul său este Gheronda Isaia, demonstrând o politețe exemplară (one of the politest man I have ever met [unul dintre cei mai politicoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată (n.tr)], scrie Riley). Odată intrat în biserică, englezul observă o minunată icoană a Fecioarei; călugării îi explică de îndată că este o icoană făcătoare de minuni, dar la auzul unor asemenea vorbe, oaspetele nu se poate abține să nu remarce că aceasta are înfățișarea unei icoane moderne.

     „Ceea ce și este”, îi răspunde Isaia, „întrucât a fost pictată în anul 1860. Ba mai mult, în repetate rânduri am încercat să facem o copie după aceasta, deoarece multă lume din România și-ar dori s-o vadă, dar nimeni nu reușește”. În acel moment, Riley și tovarășii săi se arată foarte curioși, dorindu-și să asculte istoria icoanei chiar din gura lui Esaias, care este de altfel unul dintre fondatorii schitului și îi cunoaște toate întâmplările.

     Povestea călugărului, așa cum a fost ea culeasă de Riley, nu coincide perfect cu varianta pe care o găsim în paginile publicațiilor de azi; de aceea, în cele ce urmează, voi face o sinteză a acestora.

     Când construcția bisericii din Prodromu a fost desăvârșită, Starețul Nifon a pornit în căutarea unei icoane a Fecioarei Maria. Dar întrucât niciuna dintre bisericile atonite nu voia să se lipsească de propria icoană, starețul a decis să se deplaseze în țara natală și i-a încredințat lucrarea celui mai mare artist iconar pe care l-a putut găsi. Era vorba despre un bătrân călugăr din Iași, Iordache Nicolau, care s-a așternut imediat la lucru, simțindu-se foarte onorat să dăruiască o lucrare a sa Sântului Munte. Totuși, după scurtă vreme, călugărul s-a întors la stareț spunându-i că se temea că va fi nevoit să abandoneze sarcina ce îi fusese încredințată, deoarece constatase că este incapabil să picteze așa cum se cuvine chipul Fecioarei și al Pruncului. Starețul l-a încurajat pe iconar, sfătuindu-l să-și spună canonul și să se roage.

     Urmând sfatul starețului, bătrânul călugăr a acoperit pictura cu o pânză de in, și-a încuiat atelierul și s-a retras în rugăciune, implorând ajutorul Fecioarei pentru a-și putea duce la bun sfârșit lucrarea. Ziua următoare, intrând în atelier, pictorul a îngenunchiat în fața icoanei, a ridicat pânza cu care o acoperise și a văzut că aceasta avea întipărit chipul Pruncului și al Mamei lui Dumnezeu, pictate în mod minunat.

     În urma acestui miracol, Icoana Fecioarei Prodromița se numără printre puținele icoane acheropite (nelucrate de mână de om) și, dată fiind natura sa, se bucură de o profundă și neîntreruptă adorație din partea întregului popor ortodox.

     În ceea ce privește Schitul Prodromu astăzi, pot vorbi din experiența mea nemijlocită, deoarece de la începutul anilor 2000 până acum i-am fost oaspete de 33 de ori. Schitul îți creează imediat impresia unui centru care pulsează de vitalitate și eficiență; dar la Schitul Prodromu am simțit, mai ales, o atmosferă de fervoare religioasă în creștere, în virtutea bunei orânduiri asigurate de Părintele Stareț Atanasie Floroiu și a îndrumării spirituale și duhovnicești atât din partea starețului însuși, cât și a pururea pomenitului Părinte Duhovnic Iulian Lazăr.

     În urmă cu câțiva ani, după liturghia de dimineață, am stat mai mult de vorbă cu doi novici. Întrebările care se fac auzite cel mai adesea între pelerini și călugări nu au întârziat să apară. Aproape la unison cei doi tineri m-au întrebat ce motiv anume ma împins către Sfântul Munte Athos; la rândul meu, i-am întrebat de ce au îmbrățișat călugăria și de ce au ales să și-o trăiască pe Sfântul Munte al Athonului.

     Răspunsul meu a fost mai degrabă vag și, presupun, dezamăgitor: le-am spus că motivul a fost curiozitatea, împreună cu încercarea de a-mi căuta o pace și un echilibru pe care încă nu mi le găsisem.

     Răspunsurile lor, precedate de câte un surâs ușor, au fost nu mai puțin sincere, dar mult mai pregnante. Primul mi-a mărturisit că trăia rău în lume, că și el își căutase pacea interioară, dar că spre deosebire de mine o și găsise.

     Al doilea, după ce m-a privit cu blândețe, mi-a zis: „Eu eram logodit, împreună cu iubita mea vorbeam deja despre căsătorie. Apoi, pe neașteptate, Dumnezeu m-a chemat aici. Da, e un mister. Dar viața noastră întreagă e un mister, nu-i așa?”

     Am dat din cap și am început să vorbim despre altceva. Dar în timp ce străbăteam poteca spre Mănăstirea Marea Lavră, un gând nu-mi dădea pace. Eu, mă gândeam, mă învârt prin lume mereu ocupat, agitat, făcând mii de lucruri, dar continuu să fiu un nemulțumit și un neliniștit. Acești tineri îndeplinesc în fiecare zi aceleași lucruri, care la Athos se repetă în același mod de mii de ani, și totuși spiritul lor exultă de bucurie și seninătate. Apoi, deodată, totul mi-a fost mai limpede.

     Nu, parabola spirituală a acelor tineri nu era un mister. În vocația lor, în reînflorirea Schitului Românesc și Athonit Timiu Prodromu se manifestase cu siguranță voința Domnului. Și cum să nu te gândești că aceasta s-a legat în chip fundamentul de spiritul creștin care a caracterizat dintotdeauna poporul român!…

Referințe bio-bibliografice…

1 Prelegere susţinută la Simpozionul „Principatele române şi Locurile Sfinte de-a lungul secolelor” organizat la Bucureşti, între 15-18 octombrie 2006, de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, Departamentul de teologie istorică.

2 „Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mănăstirea şi voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii domniei mele şi eu… căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri” – Paul Lemerle, Actes de Kutlumus, Paris, 1945.

3 Un altul, dar diferit ca încărcătură, ar putea fi considerat venirea lui Nicodim în Muntenia, tot de la Athos, cu scopul vădit de a da un impuls nou monahismului de pe la noi, poate în acelaşi timp cu derularea unui program mai amplu, iniţiat de patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), el însuşi, să nu uităm, un athonit, fost egumen al Marii Lavre şi ucenic al Sfântului Grigore Palama. Programul avea în vedere conservarea elementului ortodox chiar la nordul Dunării, în faţa expansiunii catolice care găsise un bun prilej de ofensivă în contextul istoric al înaintării turcilor, tot mai spre nord. Aşa a fost posibilă apariţia mitropoliei Ungrovlahiei şi, repet, nu întâmplătoare este venirea lui Nicodim aici într-un atare context.

4 Gr. Nandriş, Documente slave din mănăstirile Sfântului Munte, Bucureşti 1937, p. 59; Documenta Romaniae Historica Ţara Românească, I, Bucureşti 1966, pp. 379-80; cf. Teodor M. Popescu, „Consideraţiuni istorice privind legăturile Bisericii române cu mănăstirile din Muntele Athos”, Mitropolia Banatului, 1963, nr. 3-4, p. 165.

5 A se vedea studiul meu „Sfântul Ştefan cel Mare, protector al Muntelui Athos”, conferinţă ţinută la Putna, 18-23 aprilie 2004, şi publicată în Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştine, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 157-178, şi în vol. Altfel despre Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Anastasia, 2004, pp. 217-239.

6 Virgil Cândea, „Noi şi Bizanţul”, în vol. Lumea Bizanţului, Bucureşti, 1972, p. 15; Eugen Stănescu, „500 de ani de relaţii româno-bizantine”, ibidem, p. 168. Neagoe Basarab reuşise să impună în conştiinţa popoarelor sud-dunărene ideea că prinţii Valahiei sunt moştenitorii tradiţiei imperiale bizantine şi să cultive la aceste popoare speranţa că eliberarea va veni de la Nordul Dunării – Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971, p. 96, 100; cf. D. Năstase, L`idée imperiale dans les pays roumains et le „crypto-empire chrétienne” sous la domination ottomane, Atena, 1981, pp. 227-228.

7 Gavriil Protul, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Ţarigradului, ed. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937, p. 30.

8 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, ed. II, 1972, pp. 129-130 (există şi o ediţie în greacă, Atena, 1984, în traducerea lui Iannis Karas); Manole Neagoe, op. cit., p. 289; D. Năstase, op. cit., p. 208; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Bucureşti, 1983, p. 55.

9 Vatopedului i-a dat un caravansarai (depozit), cumpărat cu 65.000 aspri de la un turc din Tesalonic şi, în plus, i-a mai dat 300 galbeni pe an. La Dionisiu a clădit bolniţa şi aripa sudică şi a mărit trapeza. Pentru Zografu, Ruxandra a răscumpărat metoacele din Macedonia cu 52.000 aspri. Domnul a mai refăcut Dohiariul integral şi l-a zugrăvit prin purtarea de grijă a Mitropolitului Teofan II (1564-1572; 1578-1579; 1582-1588) care este îngropat acolo. După moartea domnului, văduva lui va oferi Dohiarului 165.000 aspri, adică 2.700 piese de aur! Au mai dat 35.000 aspri la Karakalu şi au ajutat şi Grigoriu.

10 Se ştie că Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică (N. Iorga, Istoria statelor balcanice în Europa, Bucureşti, 1913, p. 61), iar Petru Şchiopul avea soţie din insula Rodos, pe Maria Amirali (D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, p. 69). Cât despre pătrunderea influenţelor greceşti în ţările noastre, acestea s-au concretizat în crearea de şcoli greceşti. Prima s-a înfiinţat în Moldova, între 1561-1563, de către Iacob Heraclid Vasilicos, care râvnise la tronul ţării şi chiar înlăturase pe marele binefăcător al Ortodoxiei, Alexandru Lăpuşneanu. N-a funcţionat foarte mult timp, dar a constituit un preludiu pentru Academia Domnească de la Iaşi, datorată filogrecului Vasile Lupu. Era timpul disputei între influenţa slavă şi cea greacă, finalizat prin biruinţa grecismului. Despre toate acestea a se vedea D. B. Oikonomidis, Les écoles grecques en Roumanie jusqu`à 1821. L`hellénisme contemporain, seria II, an III, tom. II; Atena, 1949; idem, Ελλ?νο-ρουμανικα? σχ?σεις, pp. 62-69; C. Erbiceanu, „Priviri istorice şi literare asupra epocii fanariote”, AAR, seria II; tom XXIV, Bucureşti, 1901; idem, „Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii de la Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca aşa-zis fanariotă”, AARMSI, seria II, tom XXVII, Bucureşti, 1905; Ariadna Camariano-Cioran, Les Académies Princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974.

11 Mănăstirea „Radu Vodă” a fost închinată la 1613. Radu Mihnea fusese trimis de tatăl său la Ivir şi a rămas acolo în grija călugărilor, care l-au şi educat. Tot ei l-au trimis apoi la învăţătură la Veneţia, de unde întorcându-se a ocupat tronul Ţării Româneşti. Se cunoscuse acolo cu Chiril Lucaris, pe care îl va şi aduce între 1613-15 în Ţara Românească ca predicator al curţii domneşti (Al. Xenopol, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1928; idem, Roumains et grecs au cours des siècles, Bucureşti, 1921, p. 31).

12 Informaţia nu apare decât în Giurescu, op. cit., p. 313, dar din păcate este greu verificabilă, pentru că nu am găsit nicio altă ştire în acest sens.

13 Bizanţ după Bizanţ, p. 134. Influenţa domnilor în lumea ortodoxă avea să crească şi prin căsătoria fiicei doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul cu sultanul Murad III, aşa cum fusese aceea a sârboaicei Mara cu Murad II.

14 De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.

15 Vezi Hrisovul lui Matei Voievod Basarab pentru desrobirea Sfintei mănăstiri închinate din anul de la facerea lumii 7149, iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei, Bucureşti, 1889.

16 Hurmuzaki, XVI, 1, pp. 248-255, doc. CCCXXII.

17 Ibidem, p. 263, doc. CCCXXXI; Iorga, Documentele privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, pp. 113-5; idem, „Muntele Athos în legătură cu ţările noastre”, AARMSI, 36, 1913-1914, p. 509; G. M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor (Sf. Elefterie) şi Grozăveştilor, Bucureşti, 1902, p. 72. Iată o parte din textul scrisorii: „Prea strălucite, prea înălţate, prea cucernice, prea înţelepte şi prea creştine Doamne şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, Io Şerban Voevod, prea milostive şi prea îndurătorule binefăcător al neamului bine credincioşilor, a cărui cucernicie este o moştenire de la strămoşii prea nobili şi prea cinstiţi, şi care eşti prea seninul sprijinitor al robilor tăi celor jos iscăliţi, ne închinăm cu umilinţă la a ta mărită şi vrednică de a fi pizmuită strălucire, sărutându-ţi poalele veşmintelor tale, noi cu toţii, smeriţii robi şi binecuvântătorii tăi: egumeni, proegumeni şi stareţi ai tuturor sfintelor şi venerabilelor mănăstiri ale acestui Sfânt Munte Athos, precum şi bătrânii marelui Sobor, chemând Pronia de sus şi bunătatea cerească a întări pe Prea Strălucirea Ta la al tău prea înalt şi prea cinstit Scaun, a-ţi dărui zile îndelungate, bucurie neîncetată şi veselie din ce în ce mai mare, a-ţi păstra mărirea nebiruită, statornică şi veselă, punând supt picioarele tale pe tot vrăjmaşul şi protivnicul, spre întărirea neamului drept credincioşilor şi spre sufleteasca plăcere şi statornică odihnă a acestor umili robi ai tăi. De datoria noastră este, prea senine şi prea cucernice stăpâne, a-ţi mulţumi cu grăbire şi a te slăvi pentru marile binefaceri ale slăvitei Tale Înălţimi, care şi în faţă şi în taină se răspândesc cu bogăţie şi îmbelşugare asupra celor săraci şi nevoiaşi şi în deosebi în sânul acestor nenorocite şi venerabile mănăstiri ale Sfântului Munte, cărora nici în vechime nu le-au lipsit ajutorul şi binefacerile străluciţilor şi vestiţilor tăi strămoşi. Însă pe toţi aceştia, fie vechi, fie noi, care sunt de-a pururea pomeniţi ctitori şi după Dumnezeu binefăcătorii mănăstirilor noastre, i-ai întrecut, aşa-zicând, ca un mărgăritar foarte de preţ, respectând în cel mai mare grad pe mărgăritarul nepreţuit Domnul nostru Iisus Hristos şi pe Împărăteasa lumii, care a născut şi neîntrerupt mijloceşte către Domnul şi poate săvârşi toate cele ce voieşte, ca Născătoare a Atotputernicului. Şi, fiindcă ai chemat mijlocirile şi ajutorul şi paza aceleia, ca un prea cucernic şi prea creştin Domn, acea Prea curată te-a apărat, păzind şi întărind strălucita şi cucernica Ta Înălţime. Deci, spre recunoştinţa dumnezeieştilor sale danii şi binefaceri, ca un râvnitor călduros, cu învoirea dumnezeieştii sale puteri la planul cel bun ce l-ai făcut de a sluji un lucru dumnezeiesc şi priicios, şi cu conlucrarea puterii dumnezeieşti ţi-ai împlinit dorinţa, săvârşind lucrul acela şi mai bine; şi cugetând cu cea mai mare înţelepciune, l-ai închinat, după cuviinţă, cu ajutorul acelei atotputernice Împărătese, care în adevăr este apărătoarea şi îngrijitoarea sfintelor şi venerabilelor sale mănăstiri din acest Munte, pe care le ocroteşte şi şi-a făcut din el o grădină, unde acei ce voiesc a trăi după căinţă scot apele mântuirii. Deci, recunoscând marele ajutor şi binefacerea ei, am slăvit prea sfântul său nume; şi fiindcă din dragostea ei a plăcut şi Prea Strălucirii Tale a săvârşi mila cea mare spre sufletească mântuire, întărind lucru tău în toată întinderea ei, împreună cu acei doi ai noştri…”.

18 G. M. Ionescu, Istoria mănăstirii Cotroceni, pp. 72-73.

19 Hurmuzaki, XIII, p. 255.

20 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVI/1 şi 3. S-a spus că schitul de la Văleni ar fi fost închinat la Ivir, deşi nu există un act în sensul acesta, însă problema aceasta am lămurit-o cu alt prilej, în capitolul referitor la mănăstirea Ivirului (nota 51).

21 ASB, Condica Schitului Văleni, f. 6 – 7.

22 Ibidem, f. 4-4^v.

23 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LXXIV/1.

24 G. M. Ionescu, op. cit, p. 88.

25 ASB, Mănăstirea Cotroceni, LVII/44; N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România.I. Ţara Românească, Craiova, 1970, vol. II, p. 484; G. M. Ionescu, op. cit, p. 93, susţine că schitul ar fi fost închinat în vremea lui Şerban Cantacuzino potrivit ASB, Condica Cotrocenilor. Schitul Pârlita, f. 3-3 (schitul se numea şi Pârlita, datorită unui incendiu prin care trecuse).

26 G. M. Ionescu, op. cit, p. 93.

27 Hurmuzaki, XIV, 1, p. 319, nr. 384; Manouil Ghedeon, `O`Aθως: ανaμν?σεις, ?γγραφα, σημει?σεις (Athosul: amintiri, documente, însemnări), Constantinopol, 1885, p. 185; N. Iorga, Muntele Athos, p. 50; idem, „Daniile româneşti la Muntele Athos”, în RI, 19, 1933, p. 21; Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 157; Ştefan Berechet, „Mănăstirea Căpriana”, Comisiunea Monumentelor istorice, Secţia Basarabia, II, 1928, Chişinău, pp. 103-108 (actul în slavonă şi traducere românească).

28 Mănăstirea a mai fost ajutată pe rând de Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, care îi dăruise, la 1559, satele Lozova, Pârjolteni, Oneşti, Sadova, Bălăceni, Luceani, Vorniceani, Dumeni, Glăvăşani, Bisericani, Părcanii de Jos şi trei fălci de vie la Cotnari, cu iazul şi moara de acolo, a urmat Alexandru VI Coconul care dăruia satul Popăuţi din Orhei la 1630 şi, în fine, Eustratie Dabija care îi confirmase la 1662 câteva posesiuni ce apăreau şi-n actul anterior – Şt. Berechet, op. cit., pp. 90-91, 100-103.

29 Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 221; Cojocaru, „Biserica Moldovei, sprijinitoare a Orientului ortodox, II, sec. XVII-XVIII”, MMS, 3, 1987, p. 55; Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, Bucureşti, 1994, p. 266; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 244.

30 Kosma Vlahul, Η Χερσ?νησος του Αγ?ου Ορους του Αθωνος και α? εν αυτ? μονα? και οι μοναχο? π?λαι και τε ν?ν, Β?λος, 1903, p. 244.

31 Nicolae Iorga, „Descriere de călătorii”, în Fântâna Darurilor, 1907, p. 280; cf. Bodogae, Ajutoarele, p. 221.

32 Problema este dezbătută pe larg în excepţionalul studiu al profesorului Al. Elian, „Moldova şi Bizanţul în sec. al XV-lea”, vol. Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, pp. 391-402.

33 Actul în greceşte se păstrează într-o copie în Biblioteca Academiei Române sub cota Doc. 189/CCCCIV şi a rămas necunoscut editorilor arhivei acestei mănăstiri, Louis Petit şi W. Regel, „Actes d`Esphigmenou”, Actes de l`Athos, 3, Amsterdam, 1964, pp. 100-108, nr. XLIII (în legătură cu mănăstirea Floreşti) – vezi Elian, Biserica Moldovei, p. 394. A se vedea în acest sens şi o scrisoare a lui Teodorit către un prieten din Constantinopol, în care-i vorbea de această problemă a devenirii Esfigmenului mănăstire moldoveană – G. Pahomie Esfigmenitul, la Mamalakis,Το `Aγιον `Oρος δι? μ?σου τω

 

Autor: Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Câteva aspecte cu privire la legăturile dintre țara noastră și Sfântul Munte Athos… (V)