1. Cine poate vota?

     În România, au drept de vot doar persoanele înscrise în listele electorale permanente. La alegerile trecute, cele anulate în întregul proces electoral, listele electorale permanente cuprindeau peste 18 milioane de cetățeni cu drept de vot.

    Astea, în condițiile în care populația României este apreciată la 19 milioane (zic apreciată deoarece nu există date măsurate, ci doar extrapolate, în condițiile în care cele două recensăminte (ale populației și locuințelor) au arătat o populație găsită în locuințe de vreo 16 milioane, dar au consemnat că ar exista 19 milioane de locuitori), dintre care o cincime sub vârsta de vot (18 ani).

     Astfel încât, între populația cu drept de vot din România (vreo 15 milioane) și populația înscrisă pe listele electorale (peste 18 milioane) există o discrepanță majoră (între 3 și 4 milioane), care nu poate fi justificată de populația cu drept de vot aflată în afara României (așa-zisa diaspora), nici măcar dacă acea populație include un număr neprecizat dar de peste 1 milion, al celor cu dublă cetățenie, română și moldovenească.

    Deci primul lucru pe care ar trebui să îl lămurească orice observator onest, care își propune să monitorizeze alegerile prezidențiale din luna mai, ar fi compoziția listelor electorale permanente, cele care dau dreptul de vot cetățenilor români (cetățeni care pot vota și în altă parte, pe liste de circumscripție electorală suplimentare).

     Această lămurire ar fi obligatorie și pentru orice cetățean român, care se duce la vot, convins că votul său se va reflecta corect în voința întregului electorat.

     În sensul că votantul ar trebui să știe din ce segment de public electoral face el parte. Și să mai știe dacă cei care votează ca el, adică în mod real, sunt mai mulți decât fictivii și idioții utili, care exprimă voința organizatorilor alegerilor și nu voința poporului român suveran. Sau or fi ei mai puțini decât fictivii și idioții utili, și atunci votul lor nici nu mai contează.

     Să mai semnalăm pentru cei interesați și faptul că nici Constituția, nici legile relevante și nici procedurile administrative despre alegerile prezidențiale nu prevăd vreun mecanism de asigurare a transparenției listelor electorale permanente, ori de actualizare a lor în mod real, înainte de vot.

     Așa cum nu există vreun mecanism de înregistrare individuală anticipată pentru vot, pe bază pe dreptul de vot (cetățenie + vârstă) al fiecăruia. A fost o prevedere despre emiterea de cărți de alegător, dar nu a fost niciodată, nici măcar experimental, implementată.

2. Cine votează?

     Tradițional, în România se contabilizează la un scrutin cam 8-9 milioane de persoane care se prezintă în secțiile de votare. Această cifră rezultă din însumarea rapoartelor de informare privind prezența la vot, din ziua votării (din zilele votării, pentru cei care votează în străinătate) și există o așa-zisă cheie de verificare, între numărul celor care au solicitat un buletin de vot și numărul de buletine de vot introduse în urnă.

     Nimeni nu știe însă dacă există vreo concordanță între voturile consemnate în procesele verbale din secțiile de votare și buletinele de vot numărate din urne și sigilate în saci.

     Sunt peste 20.000 de secții de votare, dintre care jumătate în mediul rural, inaccesibil verificărilor consistente și desigur lipsit de orice reprezentare reală a candidaților (nici marile partide, d-apoi candidații independenți nu își pot permite organizatoric și financiar să asigure reprezentarea lor reală și corectă în măcar 10.000 de secții de votare, d-apoi în peste 20.000).

     Tot ce pot face marile partide este să asigure ca cineva dintre localnicii care sunt cooptați în secțiile de votare din mediul rural să îi reprezinte și eventual să trimită prin telefon o imagine a procesului verbal cu numărarea voturilor. Ceea ce independenții nici măcar atât nu pot să facă.

     Ca urmare, sistemul permite consemnarea de voturi fictive, de rezultate transferate de la un candidat la celălalt, sau de anulare nejustificată a voturilor indezirabile, în multe mii de secții de votare în care nu vine nimeni din afara micii comunități rurale locale să verifice cum se desfășoară ziua votului și cum se consemnează rezultatele din urnă.

     Trecând de la sistem la oamenii care votează efectiv, aceștia pot fi categorisiți în patru segmente mari:

     (1) cei care votează pentru că așa trebuie (sunt cei care își plătesc primii impozitele pentru că așa trebuie, de pildă), fără să îi intereseze însă care ar fi consecința votului lor (unii dintre ei chiar își anulează deliberat votul);

     (2) cei care votează pentru că au ales să participe la un proiect politic și își exprimă astfel aderența lor la acel proiect, sau, la fel de valabil, își exprimă prin votul negativ dezacordul cu orice alt proiect politic;

     (3) cei care votează la îndemn sau de pe urma unui stimulent moral sau material;

    (4) cei care sunt pătrunși de responsabilitate civică și care înțeleg că de cetățenii României ar trebui să depindă viitorul ei și al națiunii care populează România.

     La un loc, toate aceste segmente se constituie în cel mai bun caz într-o jumătate din electoratul înscris în listele electorale permanente. Adică, niciunul dintre aceste segmente nu este majoritar sau determinant în rezultatul alegerilor.

     Orice observator onest, imparțial al alegerilor prezidențiale ar trebui să înțeleagă această particularitate a compoziției electoratului votant, mai ales în vederea aprecierii nivelului de corectitudine al votului.

3. Cine candidează?

     Conform Constituției, în România, poate candida la Președintele României orice cetățean român, cu domiciliul în țară, care are vârsta de cel puțin 35 de ani.

     Conform Legii electorale, pot candida la Președintele României doar acei cetățeni români, cu domiciliul în țară, în vârstă de cel puțin 35 de ani și care au prezentat Biroului Electoral Central liste cu semnături de susținere din partea a cel puțin 200.000 cetățeni români.

     Conform Curții Constituționale a României (care nu e curte de justiție, nu face parte din puterile statului – legislativă, executivă, judecătorească, nu este autoritate publică – Titlul III din Constituție, nu este aleasă de poporul suveran, ci este numită eminamente politic și desigur îi este interzis să adauge la Constituție și la legi nici măcar o virgulă), pot candida la Președintele României doar acei cetățeni români, cu domiciliul în țară, în vârstă de cel puțin 35 de ani, care au prezentat Biroului Electoral Central liste cu semnături de susținere din partea a cel puțin 200.000 cetățeni români și cărora Curtea Constituțională nu le-a anulat dreptul de a fi ales, pe criterii morale, de Curte inventate și enunțate eufemistic, adică neconstituționale și nelegale.

     În aceste condiții, pentru alegerile prezidențiale din luna mai, electoratul român are de ales dintre o multitudine de candidați cu statut confuz sau incert.

     Astfel, avem un candidat al coaliției de partide aflate la guvernarea executivă a României (formează Guvernul), dar fiecare dintre partide mai are și un alt candidat preferat informal.

     Și asta nu ar fi nimic, dar în practica dintotdeauna a celor două mari partide guvernamentale este de notorietate cutuma ca “de la centru“ să se transimtă indicații primarilor din teritoriu (mai ales din acele mici localități rurale în care nu vine nimeni în control, să vadă ce fac ei acolo) privind manipularea voturilor în primul tur, nu numai pentru a asigura succesul candidatului propriu, dar și pentru a anula preferințele reale de vot pentru un alt candidat, promovând un candidat cu șanse minime de câștigare a turului doi, în condițiile în care prezența la vot și segmentarea electoratului votant fac certă situația că niciun candidat nu va obține o majoritate a listei electorale permanente.

     Mai avem o candidată căreia partidul pe care îl conduce i-ar fi retras sprijinul electoral, acel partid având pretenția totodată să susțină un candidat independent, în locul candidatului propriu.

     Avem și candidați cu electorat cert și stabil, dar care reprezintă acel segment de public național cu atitudini nostalgic-comuniste, dacă nu chiar revanșarde, anti-naționale privind viitorul european al românilor și desigur anti-occidentale.

     Și avem chiar și o pleiadă de aventurieri electorali, de partid sau independenți, care au pus mâna pe liste de susținere cine știe de unde și cu ce conținut, dar care au fost înscriși în cursa electorală deoarece nici Biroul Electoral Central și nici Curtea Constituțională nu dispun cu deplină intenție legislativă de mecanisme de verificare a autenticității acelor liste.

     Toți acești candidați se bat pe voturile unui electorat minoritar prin excelență, ceea ce face ca ei să desfășoare o campanie electorală calibrată excluisv pentru acel electorat vizat.

     O caracteristică (printre altele) a acestui tip de campanie electorală este că își propune ca obiectiv secundar descurajarea participării la vot a cât mai multor cetățeni cu drept de vot, astfel încât minoritatea electorală vizată să dețină o pondere cât mai mare în totalul electoratului votant.

     De aceea, în România nu s-a desfășurat vreodată și nici acum nu se desfășoară vreo campanie electorală prezidențială bazată pe rolul Președintelui României de organ reprezentativ al poporului român, prin care poporul își exercită suveranitatea națională, ce îi aparține în exclusivitate, organ care este și singurul îndreptățit constituțional pentru organizarea referendumului prin care suveranul colectiv să își exercite direct suveranitatea.

     Ca să nu mai vorbim despre faptul că niciunul dintre rolurile (Preşedintele reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice) și niciuna dintre atribuțiile Președintelui României (militare, diplomatice și civile) nu se constituie în teme de campanie electorală prezidențială și că niciunul dintre candidați nu este cântărit în dezbarerea publică în raport cu aceste roluri și atribuții.