Dreptul la libertatea de religie, manifestarea sau exprimarea acesteia și drepturile omului

Introducere sau prolog

Antrenarea în discuții despre credințe și religie presupune, de cele mai multe ori, atingerea unui subiect sensibil pentru persoanele angajate în discuție și nu numai. Unele lucruri nu au nevoie de cuvinte pentru a putea fi înțelese și pentru a fi evidente; uneori, cele mai mari credințe nu pot fi sub controlul nostru, nici măcar atunci când noi credem că ele sunt; sunt lucruri cu care ne naștem, cu care creștem și fără de care nu ne putem imagina viața; credem că drumul pe care noi îl urmăm este cel corect pentru că am fost învățați să gândim așa; cred că religia este unul dintre aceste lucruri. Inconștientul este o categorie a gândirii colective, ce face posibilă comunicarea prin gândirea simbolică[1], astfel că rugăciunea se prezintă un act intim, care îi unește și aproprie pe cei care o practică împreună.

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie este o condiție importantă care stă la baza guvernării unui stat, fiind totodată un obiectiv și un criteriu civilizațional în societățile democratice, întrucât puterea nu poate aparține poporului decât într-un stat al cărui regim politic protejează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor săi[2].

În Europa și America de astăzi, după secole de separare între religie și stat, religia e considerată a fi o libertate a conștiinței, care intră în sfera privată a vieții persoanei, administrarea statului realizându-se în mod neutru în raport de credințele personale ale cetățenilor. Astfel, libertatea de religie (Freedom of religion or belief) este consacrată la nivel internațional atât în Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 18, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 9, fiind în centrul tuturor drepturilor universale ale omului, combinând libertatea exercitată individual cu cea exercitată în comunitate, atât în spațiul privat cât și în spațiul public.

Cu toate acestea, în prezent, 79% din populația mondială trăiește în țări cu restricții dure și foarte dure la adresa libertății de religie, conform Pew Research Center 2017; cu titlu de exemplu, ateismul atrage pedeapsa capitală în 12 țări, convertirea în 22 de țări, în timp ce peste 70 de state prevăd în legislația națională legi ale blasfemiei, unele foarte dure, precum cele din Pakistan și Mauritania; mai mult, în 2020 în Afganistan, Egipt și Siria a fost înregistrat un nivel foarte ridicat de restricții ce implică religia, atât guvernamentale, cât și sociale[3].

Obiectul prezentei lucrări are în vedere analizarea și interpretarea dreptului la libertatea de religie prin raportare, pe de o parte, la dispozițiile normative consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, pe de altă parte, la contextul cultural religios în care își găsește domeniul de aplicare. Prin raportare la evenimente și acțiuni surprinse din realitate, lucrarea trasează limitele în care acest drept poate fi exercitat, precum și pe cele până la care se i se poate aduce atingere, exemplificând ceea ce înseamnă depășirea acestor categorii de limite, cu exemple din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Scopul lucrării este de a conștientiza care este pragul comun al limitărilor care se impun a fi respectate, pentru ca dreptul la libertatea de religie să fie garantat și protejat, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Consider abordarea acestei teme ca fiind relevantă și de interes, atât datorită caracterului său de actualitate și a numărului însemnat de state care se confruntă cu opresiunile care aduc atingere unui număr impresionat de persoane, din întreaga lume, cât și datorită complexității subiectului adus în discuție, creator de conflicte internaționale de secole, care se materializează într-o libertate fundamentală a omului pe care statele democratice, care au ratificat Convenția și Declarația mai sus menționate, au îndatorirea de a o garanta și apăra.

Dezbaterea propriu-zisă

Gândirea, conștiința și religia sunt mijloacele prin care o persoană se individualizează și prin care își formează propriile convingeri care o determină să acționeze și să se integreze în societate într-un fel particular. Dincolo de viața care se concretizează prin corpul și integritatea fizică a persoanei, ca element fizic, și care este protejată prin dreptul la viață, fiecare persoană trăiește o viață interioară distinctă, marcată de gândurile și credințele sale, despre care fac referire și pe care o apără art. 9 din CEDO[4] și art. 18 din DUDO[5].

În interpretarea dispozițiilor cuprinse la art. 9 alin. (1) din Convenție, dreptul la libertatea de religie presupune respectarea convingerilor unei persoane de către autoritățile publice, astfel încât aceasta să se bucure de o independență spirituală, și niciunei concepții religioase care are drept de existență, să nu îi poată fi îngrădită împărtășirea.

În același timp, principiul legislativ se reflectă în administrarea statului și a justiției; statul se întemeiază în mod independent de religie, fără a avea vreun drept în a stabili o „religie de temelie” ori de a aplica pedepse bazate pe credință și religie[6], având chiar rolul de a preveni și a elimina orice tip de discriminare ar putea să apară în acest sens.

În interpretarea dispozițiilor cuprinse la art. 9 alin. (2) din Convenție, dreptul la libertatea de religie este totuși limitat în ceea ce privește modalitatea de exprimare și manifestare, fiind apărat și garantat până la limita la care aduce atingere, în societatea democratică, siguranței, protecției, sănătății ori moralei publice, respectiv drepturilor și libertăților altor persoane.

Cu toate acestea, dincolo de înțelesul atribuit de actele normative, libertatea de religie, prin adepții săi, își găsește uneori propriul înțeles, de la o religie la alta, în funcție de propria ideologie și doctrină, astfel încât, nu de puține ori se întâmplă să apară diverse conflicte motivate sau susținute de religie ori pretexte religioase, prin care să fie aduse atingeri unor drepturi și libertăți fundamentale, mai ales în raporturile cu și dintre statele nedemocratice.

Spre exemplu, atentatele de la 11 septembrie 2001 coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite, au fost motivate de Osama bin Laden, fondatorul organizației, pe considerente având la bază religia, fundamentate pe jihadismul islamic, gruparea instigând la violență împotriva armatei și cetățenilor SUA declarând că „ulema au fost de acord întotdeauna de-a lungul istoriei islamice că jihad este o datorie individuală dacă dușmanul distruge țările musulmane”[7]. Considerând că Statele Unite au nedreptățit lumea musulmană prin crearea statului israelian, Bin Laden a sprijinit represaliile împotriva civililor americani, ca răspuns împotriva trupelor americane care atacau fără discriminare musulmanii, susținând complicitatea tuturor americanilor la crimele guvernului, declarând că „din moment ce Statele Unite sunt o democrație, toți cetățenii poartă responsabilitatea pentru acțiunile guvernului său, iar civilii sunt, prin urmare, ținte corecte”[8].

Astfel, atentatele au fost o modalitate de manifestare a credințelor adepților misiunii al Qaeda, descrisă în fatwa din 1998[9] printr-o declarație care începea cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi”, care asimilau americanii păgânilor și pe care, prin urmare, trebuiau să îi ucidă întrucât reprezentau națiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituția și Legile sale, a ales să-și inventeze propriile legi după cum dorește, separând religia de politici, în contradicție cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului[10].

În mod categoric, dreptul la libertatea de religie, consacrat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu recunoaște ori protejează o astfel de libertate și modalitate de manifestare a credinței și a religiei. Sigur, fiecare religie presupune, prin natura ei, particularități în sistemul de credințe și practici, prin însușirea și practicarea cărora, adepții săi își manifestă apartenența, însă, așa cum înțelegem din textul Convenției, exteriorizarea acestora trebuie realizată în interiorul unor limite care se opresc acolo unde începe atingerea adusă drepturilor și libertăților altor persoane, indiferent care este însemnătatea acelor practici în cultul propriu.

Cunoașterea background-ului cultural religios, pe care se sprijină pozițiile adoptate și exprimate de state, cu privire la recunoașterea dreptului supus analizei reprezintă un punct de reper important atunci când analizăm cauzele pentru care o mare parte din populația globală trăiește în țări cu restricții dure și foarte dure, la adresa libertății de religie.

Un studiu demografic[11] realizat în 2010 de Pew Research Center ne arată că, după numărul de adepți, creștinismul este cea mai răspândită religie, pe locul al doilea situându-se islamul. Având în vedere acestea, pentru a înțelege importanța contribuției background-ului cultural religios la acceptarea și adoptarea mecanismelor de protecție și promovare a drepturilor omului, vom recurge la a analiza felul în care cele două religii se raportează la statul de drept, democratic, angajat în recunoașterea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale și, implicit, a dreptului la libertatea de religie.

Instituția religioasă islamică diferă de Biserica creștină; cele două religii au viziuni diferite în ceea ce privește relația omului cu Dumnezeu, precum au viziuni diferite în ceea ce privește misiunile pe care le-au îndeplinit Iisus Hristos, în religia creștină și Muhammad în religia islamică; astfel că aceste diferențe se regăsesc în modul în care este înțeleasă legătura dintre religie și politică la nivel statal și, în consecință, în felul în care adepții acestora se raportează la drepturile și libertățile fundamentale. În lumea creștină misiunea lui Iisus Hristos a avut caracter spiritual, nu politic, în schimb, în lumea islamului, Muhammad a fost cel care a creat „statul ideal musulman”, teocratic, o comunitate nouă, în care membrii sunt datori să se integreze și să respecte normele.

Prin urmare, secularizarea și adoptarea de regimuri politice democratice, în care drepturile și libertățile fundamentale să primeze înaintea convingerilor religioase pare cu mult mai ușor de acceptat și pus în practică în rândul statelor creștine, după cum de altfel și istoria și realitatea zilelor noastre ne-o arată, decât s-ar putea realiza în statele musulmane, care resping statul de drept și justiția seculară în numele unei „frății a sufletelor musulmane”[12] și al căror interes și preocupare pentru dezvoltarea dreptului sunt similare preocupărilor pentru dezvoltarea teologiei din creștinism[13]. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm apartenența religioasă majoritară a populației unui stat, cu principiile și normele de drept care guvernează statul respectiv, acestea diferențiind de la caz la caz.

Revenind la trasarea limitelor în interiorul cărora poate fi exercitat dreptul la libertatea de religie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin jurisprudența lor, oferă exemple de exteriorizare care depășesc aceste limite, prin care se aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, cât și exemple în care acest drept este încălcat și trebuie protejat.

Astfel, prin hotărârea din 10 ianuarie 2017, în cauza Osmanoglu și Kocabaș împotriva Elveției (cererea 29086), Curtea a reținut că refuzul părinților musulmani de a-și trimite fiicele care nu împliniseră vârsta pubertății la lecții de înot mixte obligatorii, ca parte a școlarizării lor, constituie o depășire a limitelor în interiorul cărora părinții își pot exprima credințele religioase; astfel, Curtea a constatat că refuzul autorităților elvețiene de a acorda o scutire de la lecțiile de înot a fost unul legal, cu un scop legitim, întrucât prin acesta s-a avut în vedere protejarea elevilor străini de la orice formă de excluziune socială[14].

Într-o altă hotărâre[15], Curtea a decis că nu a existat o încălcare a dreptului la libertatea de religie, în cazul refuzului instanțelor de a suspenda o audiere stabilită pe data unei sărbători evreiești, motivând că în ipoteza operării unei asemenea suspendări ar fi aduse atingeri drepturilor altor persoane, reținând în special dreptul publicului la buna administrare a justiției și principiul de audiere a cauzelor într-un termen rezonabil[16].

Un exemplu în care CEDO constată violarea articolului 9 din Convenție îl regăsim în Cauza Ercep contra Turciei, nr. 43965/04, din data de 22 noiembrie 2011, în care reclamantul, martor al lui Iehova, a refuzat să-și îndeplinească serviciul militar din motive religioase, fiind astfel condamnat de Curtea Penală Militară Trabzon la închisoare pentru o perioadă de 7 luni și 15 zile [17]. În motivarea deciziei sale, Curtea a reținut condamnarea reclamantului de către instanța din Trabzon ca fiind în dezacord cu articolul 9 din Convenție întrucât Turcia nu prevedea o alternativă de serviciu pentru situațiile în care o persoană refuza să se înroleze pe considerente de conștiință și convingeri religioase, așa cum cea mai mare parte a statelor membre ale Consiliului Europei prevăd.

Luând alt exemplu, în 2017, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a adoptat o Decizie prin care a decis că firmele pot interzice personalului să poarte vălul islamic și alte simboluri religioase vizibile în anumite condiții[18]; la data de 28 noiembrie 2023, în mod similar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a adoptat o nouă Decizie conform căreia administrațiile publice din Uniunea Europeană vor putea interzice, la locul de muncă, angajaților să poarte văl sau orice alt semn care indică convingeri filozofice ori religioase[19], atunci când acest lucru urmărește proiectarea unei de imagini de neutralitate clienților; în acest sens, instanța a reținut că pentru a institui un mediu administrativ total neutru o administrație publică poate interzice purtarea vizibilă, la locul de muncă, a oricărui semn care indică convingeri filozofice sau religioase[20]. În același sens, Curtea a statuat că fiecare stat membru și orice entitate infra statală, în cadrul competenței sale, dispune de o marjă de apreciere în conceperea neutralității serviciului public pe care intenționează să-l promoveze la locul de muncă, în funcție de propriul său context

Aceste decizii ale CJUE aduc în discuție o problemă controversată în Europa ultimelor decenii, care are în centru dreptul la libertatea religioasă și limitele în care acesta poate fi exercitat fără discriminare. Open Society Justice Initiative, parte a organizației filantropice Open Society Foundations, a declarat că este îngrijorată că hotărârea „ar putea continua să excludă multe femei musulmane și pe cele ale altor minorități religioase de la diferite locuri de muncă din Europa”. La polul opus, Stephan Evans, directorul de campanii al Societății Seculare Naționale din Marea Britanie a susținut că „în cazul în care interdicția angajaților de a purta simboluri religioase sau politice se bazează pe o regulă generală a companiei de neutralitate religioasă și politică și în cazul în care această regulă se aplică în mod egal tuturor, nu se poate argumenta în mod realist că acest lucru constituie un „tratament mai puțin favorabil”.

Nici la nivel european nu se remarcă o poziție omogenă a statelor, cu privire la legitimitatea interzicerii vălului islamic; Franța, care găzduiește cea mai mare minoritate musulmană din Europa a interzis purtarea vălului islamic în școlile de stat încă din 2004; în același timp, Curtea Constituțională a Austriei a decis că o lege care interzice fetelor cu vârsta de până la 10 ani să poarte văl în școli este discriminatorie[21].

Concluzii

Cu alte cuvinte, dreptul la libertatea de religie constituie un subiect complex. Legea reprezintă mijlocul prin care religia și politica se întâlnesc[22], astfel că recunoașterea și protejarea dreptului la libertatea de religie este posibilă doar acolo unde politica de stat permite acest lucru. La rândul lor, statele care permit această recunoaștere și garantează protecția și promovarea drepturilor omului, vor îngădui manifestarea dreptului la libertatea de religie, în măsura în care, prin formele de manifestare ale acesteia, nu se vor aduce atingeri, într-o societate democratică, siguranței publice, protecției ordinii, a sănătății sau a moralei publice, ori drepturilor și libertăților altor persoane.

Stabilirea efectivă a atingerii aduse valorilor care limitează libertatea de exprimare a religiei este uneori greu de realizat în practică, astfel încât este dificil a se constata în ce măsură dreptul la libertatea de gândire, de exprimare și de religie este sau nu respectat. În astfel de situații, consider a fi oportună realizarea unei analize de fapt și de drept, prin raportare pe de o parte la dispozițiile articolului 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, pe de altă parte, la realitatea socio-culturală pe fundalul căreia are loc acțiunea /inacțiunea supusă analizei, astfel încât soluționarea conflictului în cauză să fie cât mai puțin susceptibilă de a încălca vreun drept sau vreo libertate fundamentală.

Este esențial să promovăm înțelegerea, toleranța și respectul când vine vorba de libertatea religiei și credinței; cât timp nu îi afectează pe ceilalți, omul își poate exercita credința după cum consideră de cuviință; el trebuie lăsat să creadă și să se închine oricărui obiect, persoană sau zeitate.

În loc de epilog – Propuneri de lege ferenda

Art. 4 alin (2) Cod civil prevede că dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile. Art. 2 alin. (2) Cod civil prevede că acesta e alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Prin coroborarea art. 4 alin. (2) Cod civil cu art. 2 alin. (2) Cod civil înțelegem că în măsura în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului în domeniile pentru care prevederile Codului civil constituie dreptul comun, se vor aplica cu prioritate prevederile din aceste domenii, în măsura în care conțin dispoziții mai favorabile.

În România, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare este reglementată prin Ordonanța nr. 137 din 31 august 2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial nr. 431 din 2 septembrie 2000.

Art. 2 alin. (1) prevede sensul discriminării, stabilind că prin aceasta se înţelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de (…) religie, (…) care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În vederea protecției dreptului la libertatea de religie, propun de lege ferenda completarea Ordonanței nr. 137 din 31 august 2000 cu definirea termenului de religie utilizat în conținutul său și înțelesul atribuit de prezenta ordonanță.

Note bibliografice:

[1] Claude Levi – Strauss, Gîndirea sălbatică, totemismul astăzi, Ed. Științifică, București, 1970, p. 9.

[2] Cătălin Raiu, Libertatea religioasă între politică și politici, o analiză politică a standardelor internaționale, legislației naționale și practicii guvernamentale în pandemie, Ed. Doxologia, Iași, 2021, p. 12.

[3] Religious restrictions around the world | Pew Research Center

[4] Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţă publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

[5] Orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de constiinta şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atît în mod public, cît şi privat, prin învăţătura, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor.

[6] Lucian N. and John T. S. Madeley, Religion, Politics and law in the European Union, ed. Routledge, 2 Park Square, Milton Park, Abingdon, Oxon, OX14 4RN, 2010, p. 145.

[7] Atentatele din 11 septembrie 2001 – Wikipedia, apud „Al Qaeda’s 1998 Fatwa”. The NewsHour with Jim Lehrer. Public Broadcasting Service. Arhivat din original la 1 septembrie 2006. Accesat în 19 mai 2008.

[8] Osama bin Laden – Wikipedia apud Feldman, Noah (12 februarie 2006). „Devenind Bin Laden”. New York Times. Arhivat din original la 14 septembrie 2019. Adus 12 iunie 2019

[9] Fatawā of Osama bin Laden – Wikipedia

[10] Atentatele din 11 septembrie 2001 – Wikipedia apud „Full text: bin Laden’s ‘letter to America’”. The Guardian. 24 noiembrie 2002. Accesat în 21 iulie 2008.

[11] The Global Religious Landscape | Pew Research Center

[12] Islamism – Wikipedia apud Scruton, Roger. Vestul Și Restul. Globalizarea Și Amenințarea Teroristă. București: Humanitas, 2004

[13] Paul Brusanowski, Religie și stat în islam, De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția musulmană din perioada interbelică, Ed. Herald, București 2009, is islam the religion of peace? p. 89.

[14] CEDO. Învățământul obligatoriu vs. libertatea religioasă – Legal Land (legal-land.ro)

[15] F. Cauza Sessa Francesco c. Italia, hot. din 3 aprilie 2012

[16] Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa CEDO (Partea a II-a) – ABC Juridic

[17] Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în jurisprudenţa CEDO (Partea a II-a) – ABC Juridic

[18] Europe’s right hails EU court’s workplace headscarf ban ruling | Court of justice of the European Union | The Guardian

[19] Wearing of religious symbols in the workplace: a public administration may decide to prohibit all of its employees from wearing such signs (europa.eu)

[20] https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2023-11/cp230181ro.pdf

[21] Întreprinderile din UE pot interzice vălul în anumite condiții, spune instanța | Reuters

[22] Lucian N. and John T. S. Madeley, Religion, Politics and law in the European Union, ed. Routledge, 2 Park Square, Milton Park, Abingdon, Oxon, OX14 4RN, 2010, p. 141.

 

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – A fi ortodox astăzi…

Autor: Dr. Stelian Titus Gomboș, teolog, jurist, publicist