Am citit undeva o întâmplare unde se povestește cum niște soldați ruși au intrat într-o biserică și i-au spus preotului că, dacă nu-și va opri predica, îl vor împușca.

Acesta însă, chiar dacă s-a văzut amenințat de armele lor, și-a continuat liturghia.

Soldații, de mânie, au început atunci să tragă în toate părțile: în icoane, enoriași și-n cărțile sfinte. Dar părintele parcă era surd. A închis ochii și a început să se roage și cu mai multă putere. Continuarea acestei povești n-o știu. Doar pot să intuiesc că acel credincios al divinității a murit cu rugăciunea pe buze. Pentru că asta-i, de fapt, misiunea unui slujitor al Domnului: să se roage pentru întreaga lume, fiind un mijlocitor al nostru dintre cer și pământ.

Maxim Melinti face parte din categoria de preoți care își fac datoria cu demnitate. Acesta poate fi observat atât în biserică, cât și-n societate, unde vine mereu cu câte un cuvânt bun pentru fiecare, încercând să aducă în sufletul omului frumosul. Iar atunci când simte că n-a spus totul, se așează la masa de scris și-și transformă predica în poezie. În una în care te liniștește și te-ndrumă să iubești, să fii bun și iertător: ,,Doar credința este sfântă,/ Ea ne aduce nemurire/ Și cu faptele unită/ Izvorâtă din iubire.”

Apoi, ca și cum a stat undeva mult timp sub apă și, odată ieșit la suprafață, respiră pentru întâia oară, își ridică ochii spre cer și imploră: „Pace vrem, nu vrem război/ Domnul milei fii cu noi!/” ori „Să iubim și să iertăm,/ Războiul să încetăm!”

Poeziile lui Maxim Melinti, adunate sub un singur titlu: „Universul păcii”, sunt ca niște mici predici în rimă. Și cred că nu întâmplător, pe prima pagină a cărții, stă așezat citatul Mitropolitului Bartolomeu Anania, care zice că: „Preotul își face mai întâi poezia și pe urmă o scrie, sau mai exact, o scrie în timp ce o face”, referindu-se, probabil, la faptul că, în anii lui de detenție, atunci când a compus în mintea lui mii de versuri, după ce a fost eliberat, și-a păstrat într-o cutie de carton încălțămintea ruptă, afirmând: „Îi am din închisoare. Îi țin aici ca să nu cad în păcatul trufiei și să-i mulțumesc mereu Celui de Sus, care m-a descălțat de bocancii de pușcăriaș ca să-mi pună în picioare încălțări de Mitropolit.”

Spre o credință asemănătoare tinde și Maxim Melinti. Având convingerea că preoții pot salva lumea prin rugăciune, dar și prin poezie, odată ce sunt așezate în fața lui Dumnezeu, Acesta ne-ar putea ierta de mai multe păcate. Fiindcă poemul nu este decât un alt cânt al sufletului.