Valiza cu amintiri
Am atâția oameni buni în jur, cu care împart lucruri care îmi aduc bucurie. Și am destui care suferă și tu nu poți face nimic. Îmi e dor de Em Sava și poveștile ei unice. Am un gând bun pentru alta prietena draga care suferă. Cumva, in astfel de momente îmi e tare dor de ai mei plecați. Ieri am făcut lumină în spațiile de depozitare. Trebuia să fi făcut de mult asta, dar acum a fost timpul potrivit. Și am găsit valiza cu iubiri neterminate. Am deschis-o azi, așa, de dimineață. Mai bine n-o făceam. Când scriu despre lucruri de demult, oamenii mă bănuiesc că aș avea regrete, ținând cont că anii trec și noi am lăsat etape pe rafturi prăfuite. Le-om fi lăsat, dar le-am trăit. Intens. Cum ne-am priceput. Sa le retrăiești ar fi păcat, sa le uiți definitiv sub avalanșa nimicurilor zilnice ar fi dezamăgitor. Și, totuși, ai o reacție sau mai multe.
Viața e cât o clipă. Știți și voi asta, însă mereu se ivește ceva care îmi mai așază un oftat doveditor, altul care te zdruncina ori vreo bucurie scurtă, intensă, dar cu același efect.
In dimineața asta, am citit scrisori din trecut. Ce ciudat iubesc oamenii!!!! Ce ciudat iubim noi in raport cu ei. Am epistole pasagere care îmi arată ce arderi exista intre unii oameni, dar că, paradoxal, acea ardere a fost suficientă și constructiva. Altele, dimpotrivă. Lungi și istovitoare. Egoiste și toxice. De șters cu buretele de sarma.
Cuvintele se amestecau cu amintiri. Am observat in unele multă tristețe. A mea, pe alocuri. Am găsit și câteva care mi-au reamintit de ce sunt necesare schimbările, potrivirile între oameni și cat de important e să trăiești și momentul luând sclipirea din acel om și nu otrava picurata voit sau nu. Clipa aceea care, peste ani, te dezvăluie cum ești de fapt, daca ai curaj sa te vezi.
Recunoscătoare sunt!
Pasiuni și zâmbete; egoism și amar; bucurii și …bătăi …de inimă tânără. Deopotrivă. Rolurile se schimbau mereu. Si însușirile. Nimeni nu rămânea prea bun, ori prea rău. Doar ca unii nu își mai amintesc decât răul. Mereu răul altuia, niciodată cel provocat de el însuși.
Dar oamenii scriau. Cu toții. Mult și intens. Fiecare, însă, lăsa câte-o pană. Unii fulgi ciufuliți, doar. Eu, în tandem. Răvășitor.
Peste toate am trecut râzând și plângând, dar o vedere trimisă de tata, din Israel, prin 96, cred, m-a tulburat teribil!
Și, parcă, dincolo de timp, de undeva, pe-o aripă de cuvânt prăfuit, “mi-a vorbit tata” –
,,Draga Adi, primește această felicitare, din inimă și respect, pentru tine, in persoana, de la tăticul tau care te iubește ca pe ochii din cap, ca pe un soare frumos. Tata”
Peste ceva timp e ziua mea de naștere, iar eu am cerut Universului un semn. Nu știu de îi dau tălmăcirea potrivită, dar știu că îmi voi canaliza si mai mult energia spre linistea interioara și spre lucrurile pe care le amân, pentru că le-a ,,trecut vremea”, pentru că sunt ,,prea bătrână pentru ele”, pentru că e prea târziu.
Da, îmbătrânesc, viața are alt ritm; insa eu nu sunt deloc nostalgică. Iubesc prezentul! Trecutul nu mă ajută decât să scot povești uitate și să înțeleg că încă pot rezolva ce nu am priceput cândva sau ca mai pot bifa nepotriviri, dar nu fatale.
Așa, și? Nu se potrivesc lucruri? Căutăm până găsim ce ne face fericiți, iar dacă am căutat prea mult, tot rămânem cu ceva, cu faptul că nu am încetat a dori, a schimba, a cunoaște! A ne cunoaște! Omul care m-a iubit prima data in viața asta îmi scrie și în ziua de azi. Cate un mail răzleț la care răspund sau nu, în funcție de conținut. Eu nu simt că vreau sa ii destăinui ceva. Când încerc să fiu politicoasă, mă pierd în cuvinte fade și îmi revin imagini toxice din acele vremuri. El le-a uitat, eu nu. Și acum tot nepotrivire înseamnă, nu?
Ce zi! Exista oameni care se sărbătoresc roșu a minune, alții suferă imens din lucruri ce nu se pot spune in gura mare, iar unii trec obisnuit pe drum, cat sa ducă mai departe viața, poveștile, răsfoind, câteodată, prin pagini prăfuite de dor și vorbind despre oameni de care își amintesc tot mai puțini, dar mereu cine trebuie.
Stă scris. În noi..
Eu reciclez gânduri, povești, bucurii. Ninge măzarat, ninge puțin și in mine, dar mai ales ninge în sufletul unei bune prietene care iubește atât de mult orașul meu. Și e imposibil sa nu te gândești, un moment, că lumea are secretele ei, tu le ai pe ale tale și viitorul, mai ales, îl are pe al lui. Ți-l va oferi neașteptat, vrei nu vrei. Clișeu sau nu, mă bucur de clipa, cu fiecare clipa ce se așază în mine!
Sa fiți ocrotiți de rău și să iubiți viața!
Autor: Adriana Tîrnoveanu
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Mărăcini - 10 ianuarie 2025
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Boboteaza - 6 ianuarie 2025
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Noul meu Crăciun - 27 decembrie 2024
