Identitatea istorică și ieșirea din gâlceava prostului cu lumea

          Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. Omul e un  animal ingrat şi agresiv faţă de toate şi toţi. Oamenii români sunt asemenea celorlalţi oameni de-acum, agresivi faţă de Codru, Pământ şi Apă, componente ale lumii pe care altădată le preţuiau şi ştiau să le păstreze pentru urmaşi.

          Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentă broşură ecologică, ci concluzia unei vieţi din care am extras, cum am putut, esenţa. Iar sensibilitatea mea la lumea naturală din care facem parte, îmi vine de departe, de la Tatăl şi Unchiul meu, cei care m-au încurajat, la jumătatea secolului trecut, să urc şi au urcat dimpreună cu mine, adolescent urban, ignorant şi egoist, pe cîteva culmi ale munţilor României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur. Iar pe drum am putut bea apă de izvor, am gustat fructe pădureţe şi aromate, am băut lapte din şiştar, nefiert, am mâncat mămăligă cu smântână groasă şi brânză de burduf, cum poate că nu mai există, am ascultat păsări nevăzute şi măiestre, despre care citisem basme şi care, pentru mine, au căpătat astfel Nume.

          Omul român, om în esenţă, dar om român prin identitatea istorică şi diferenţă specifică, dacă vrea să supravieţuiască, va trebui să înceteze această gâlceava a prostului cu Lumea, să se împace cu Codrul, să ajute pădurea să redevină ce-a fost, în loc să taie, distrugă, vândă în batjocură şi prostie ceea ce a mai rămas din Codru, prin văile şi colinele României.

          Astfel ne vom şi, mai ales, vă veţi pregăti pentru Rezistenţă şi Reconstrucţie, rezistenţă şi reconstrucţie fizică şi morală, desigur.

          Pentru a realiza Reconstrucţia, treburile politice nu mai pot fi lăsate pe seama şi la îndemâna aşa-zişilor politicieni profesionişti, în majoritatea cazurilor nulităţi patentate, agramate şi cefe groase, multe descendentele directe sau prin adopţie ale celor din „iepoca de aur”, persoane care au dovedit deja, de o jumătate de secol şi mai bine, „comunişti” sau „neocomunişti”, că apără exclusiv interese de clan, de grup sau individuale, că nu sunt în slujba marii familii a cetăţenilor ţării, ci doar în slujba micii lor familii, în slujba celor care plătesc mai mult. Majoritatea oamenilor politici pe care îi cunoaşteţi îşi construiesc carierele prin demagogie şi oportunism, furt şi corupţie. Excepţiile sunt prea puţine pentru o atât de mare nevoie de oameni buni şi cinstiţi câtă nevoie are această ţară unde ne-am născut.

          Nici aşa-zisa societate civilă, prin asociaţiile care pretind să vă reprezinte, nu s-a aflat la înălţimea rolului pe care şi-l asumase, a speranţelor cu care au fost învestită.  Aşa că nu ne rămâne decât să ne luăm inima-n dinţi şi să ne punem mintea la contribuţie, să ne asumăm, adică, gospodăria ţării. Pentru asta, vădit fiind falimentul metodelor folosite de o jumătate de secol şi mai bine, e nevoie să inventăm metoda necesară. Cum? Nu am o reţetă, şi chiar de-aş avea una nu cred că trebuie să o propun, dimpotrivă: doar să va îndemn să căutaţi împreună soluţiile, cele potrivite firii şi locului. Nu aplicând modele străine de spiritul locului, nu traducînd constituţiile altor ţări, cum s-a făcut de la 1945 încoace, prin adoptarea unui model sovietic, apoi al unui model francez, amândouă inadecvate, fiind izvodite de alte minţi şi în alte vremuri.

          Nu pot decât să repet ceea ce a fost şi va mai trebui să fie grija noastră comună: îndemnul spre reînvăţarea speranţei, reactivarea imaginarului social, visul cu ochii deschişi, munca. Principalul efort individual şi colectiv trebuie orientat spre găsirea metodelor eficiente de rezistenţă la uniformizarea care ne ameninţă. Comunismul a fost o ideologie a uniformităţii, liberalismul globalizării conduce spre acelaşi numitor comun alte generaţii în suferinţă, care nu mai au nici măcar forţa de a se opune, fiindcă râvniseră la această uniformitate, prezentată de noii ideologi ai universalismului, ca fiind o diversitate,  râvniseră la un ideal de libertate individuală, opus colectivismului comunist. Şi când momentul a venit, s-au scuturat de răpciuga acestuia dar, din egoism, neatenţie şi grabă, s-au descotorosit ca şi cum ar fi fost inutile, de toate valorile comunitare, cele ce dau coeziune unei societăţi, fără de care nu mai suntem nici măcar o hoardă, ci doar prunci rătăciţi la marginea grupului animalelor adulte şi puternice, cei ce vor fi atacaţi mereu de fiarele pânditoare. Fiindcă, dincolo de orice idealizări, grupurile umane păstrează cu obstinaţie comportamente de haită şi de fiare.

          Scopul acţiunii nostre ar fi păstrarea identităţii. Care identitate? Suntem oare îndreptăţiţi să vorbim despre identitate în cazul unui popor, cum e acela al românilor, despre care, nu-i aşa, se ştie că e format din straturi de daci, de geţi, de cetăţeni şi militari romani, din slavi şi alte popoare migratoare mai mult sau mai puţin urgent sedentarizate? Se vor găsi desigur spirite critice pentru a se întreba îngrijorate dacă nu vă aflaţi în faţa unui discurs de extremă dreaptă. Vă spun: da – este un discurs de extremă şi dreaptă saturaţie.

          Cîteva proiecte se mai formulează totuşi, cîteva cărări mai sunt deschise. Nu ne aflăm încă într-o fundătură.

Titlul original: „Gânduri pentru urmași” (extras)