Filozoful Henry David Thoreau spunea că: „Dacă eşti scriitor, scrie ca şi când zilele ţi-ar fi numărate.”

Nicolae Dabija este poetul care a scris ca să respire şi a respirat ca să scrie. Fiind un ostaş care a purtat întotdeauna o singură armă: pixul. Cu el a zugrăvit mii de articole, poezii, romane şi nuvele.

Condeiul ajutându-l să-şi apere neamul, istoria şi limba. Pentru că, într-o perioadă în care în ţara noastră era mai mult întuneric decât lumină, scriitorul n-a putut să tacă.

A riscat. S-a zbătut. A deşteptat şi a promovat Adevărul Naţional. A luptat cu minciuna, ura şi prostia. A încercat să trezească conştiinţa adormită a multor români basarabeni, care nu ştiau cine sunt. Îl durea destinul Basarabiei şi lacrima Ţării.

Aşa că mi-a vorbit încă din copilărie despre faptul că suntem români, despre deportări, foamete, Siberia etc. Şi nu putea să nu-mi povestească, fiindcă suferea neînchipuit pentru nedreptatea pe care o trăieşte poporul nostru.

Dar, până la urmă, cred că marii poeţi ai lumii nu sunt acei care scriu doar cu pana, dar şi cu sufletul. Iar atunci când se întâmplă acest lucru, cuvintele se ating de veşnicie. Aşa au prins viaţă cărţile lui de nuvele: „Te blestem să te îndrăgosteşti de mine”, „Prima dragoste este întotdeauna ultima” şi „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”, pe care le-a încondeiat probabil că într-un moment de calm sufletesc, atunci când te aşezi la masa de scris şi obosit de atâta luptă îţi aminteşti de toate clipele pe care le-ai trăit, de tristeţe, împliniri şi eşecuri.

Şi cu aceste gânduri îl îndrumi pe cititorul tău să iubească, fiindcă, aşa cum spune şi prozatorul în „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”, iubirea este cea care te învaţă să zbori, iar odată cu pierderea ei, omul rămâne fără aripi. Îl sfătuiește să creadă ca şi evlaviosul din „Al treisprezecelea apostol”, să ierte ca şi cei doi fraţi din „Vameşul” ori să cântărească timpul şi faptele ca şi toţi eroii din „Îngerul păzitor.”

Opera lui Nicolae Dabija are viaţă. E una care e mereu actuală şi nu se învecheşte. A trăit prin cărţi şi a visat cărţi.

El nu s-a împiedicat în aripile lui, dar a ştiut să le desfacă şi să zboare lăuntric către cele mai frumoase sentimente, fiind convins că numai cartea mai poate salva lumea. Nicolae Dabija şi-a făcut datoria. Pe el îl ţin minte cuvintele, evenimentele şi pădurile.

E timpul să ne-o facem şi noi, deschizându-i cărţile. Pentru că acestea ne aşteaptă ca nişte fiinţe vii ca să ne vorbească şi să ne ţină minte.