ADRIANA TÎRNOVEANU – Miroase a Dumnezeu

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Miroase a Dumnezeu

În odaia cu ștergare ce vorbesc de dumneata,
Mi-am lăsat pe-un perete semn că sunt nepoata ta!

Ți-aud pașii de bunică; văd salcâmi la geamul tău,
Cineva pare a spune: Miroase a Dumnezeu!

După sobă stau șosete croșetate la cârlige,
Doar macatul mă-nțeapă, mereu simt că patul frige;

Varul alb adună umbre; sunt, în vis, în satul meu
Și-mi vine să strig lumii: Miroase a Dumnezeu!

Îmi simt ființa cum ar trece în Crivăț până spre coșar.
Nu, nu sunt cuvinte oarbe; nu le scot din buzunar!

Sunt de-acolo, de acasă, nici nu se pronunță greu,
Pentru mine-s precum prispa ce miroase-a Dumnezeu!

Încă e fântână-n curte, și îi văd aievea parcă,
Moșneguții mei, drăguții, sunt la liliac, pe bancă.

Deschid ochii. Nu-s acolo, totu-mi pare mult mai greu,
Dar în bătătura noastră miroase a Dumnezeu!

Îmi așez în suflet totul și îi port într-un ungher:
Cât exist, trăiesc bunicii, lângă mine, nu în Cer!

Mă port doar cum știu a face de când sunt veche și eu,
Ard și tare m-aș întoarce să-i miros a Dumnezeu!

Tace clopotul o clipă! Cum să scriu fără tristeți?
Eu mă văd tot mititică, si mănânc iar colărezi!

Duc pomană cu vecinii, albe-s crucile mereu,
La Biserica cea Sfântă chiar miroase a Dumnezeu!