Când ne plânge ceru-n sărbători străbune,
Iar prin ramuri goale se tocmește-un gând,
Când aștepți omătul, însă nu sunt urme,
Doar zăpezi trecute te frământă blând,

Când rupi cozonacul ciugulindu-i nuca,
Și auzi-n minte glasuri părintești,
Când se-nchină-n tine, ascultându-ți ruga,
Aripi de cuvinte îngerești,

Când ai cald în casă, dar mai mult în suflet,
Iar la poartă bate-un Crăciun discret,
Când se smulge Cerul să devină cântec
Cu Pământul nostru într-un nou duet,

Iar din nori vor ninge, printre noi secunde,
Amintiri duioase, îngeri de-mprumut,
Să nu uiți, o clipă, să le zici colinde,
Să le pui, pe masă, candela arzând.

Iar de vin pe seară, în lumini terestre,
Sclipiri de poveste, zămislind surâs,
Să mai tragi un scaun, chiar de-i gol, nu este,
Stau și ei la masă cu Domnul Iisus.

Rupe cozonacul, ciugulește-i miezul,
Bea un pic și vinul. E din cela bun;
Spune Tatăl Nostru, Dumnezeu să-i ierte
Și-apoi poți începe încă un Crăciun.

                                                      Adriana Tîrnoveanu