ADRIAN BUCURESCU – Mitologie românească: Cerul

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Mitologie românească: Cerul

stele

     Se spune că, la începutul lumii, Soarele şi Luna mergeau prin văzduh, deoarece Împăratul Lumii încă nu făcuse Cerul. Oboseau numai în aer, iar pe Pământ nu se puteau odihni, fiindcă ar fi ars totul în jurul lor. Atunci s-au rugat Domnului Sfânt să le facă un pod deasupra Pământului, ca să aibă şi ei unde pune piciorul şi, din când în când să se odihnească. Atunci, Dumnezeu le-a făgăduit că le va clădi Cerul, în care să locuiască şi ei, şi îngerii şi sfinţii, şi să nu se mai amestece cu pământenii. De altfel, Atotputernicul văzuse că oamenii, dedându-se cu îngerii şi cu sfinţii, începusertă să nu-i mai cinstească, ba chiar, uneori, să se şi certe cu ei, nemaidându-le nici măcar bineţe când îi întâlneau.

     Tare mult s-au bucurat îngerii şi sfinţii că Dumnezeu le împlineşte dorinţa, şi s-au legat că ei vor construi Cerul, dar să-i ajute şi oamenii curaţi, ţinând post toată vremea, pentru că atunci când mănâncă oamenii carne, sfinţii slăbesc. Atunci, Cel-de-Sus le-a dat îngerilor şi sfinţilor aripi, ca să se poată duce la Rohmani, sub Pământ, sub fundul Mării, şi să aducă de acolo piatră şi mai scumpă decât cea care se găseşte pe coclaurile noastre. Şi au adus îngerii şi sfinţii multă piatră de acolo, străvezie ca sticla şi albastră ca floarea cicorii, şi au făcut din ea Cerul, ca o boltă deasupra Pământului, şi i-au pus stâlpi, tot din piatră scumpă. Părerile asupra numărului de stâlpi diferă. Astfel, într-un colind din Ciuguzel, judeţul Alba, se spune:

De când Domnul S-a născut
Şi Pământul l-a făcut
Şi Ceriul l-a ridicat,
În trei stâlpi l-a răzimat…
Într-un alt colind se spune:
Când Dumnezeu S-a născut
Şi Pământul l-a făcut,
Pe patru stâlpi l-a răzimat –
Patru stâlpi de argint;
Mai frumos l-a-mpodobit
Tot cu stele mărunţele,
Mai pe sus cu mai mărele,
Soarele cu razele,
Luna cu luminele..

     Când totul a fost gata, Soarele şi Luna s-au suit pe Cer. Zice-se că “şi-acum li-e mai uşor, căci merg ca pe podele, iar noi numai ca prin fereastră îi videm. De aceea, Soarele nici nu mai frige aşa tare, căci înainte tare ardea“. Unii spun că ar fi mai multe Ceruri, şapte sau nouă, în care ar fi rânduit Dumnezeu locul sfinţilor, după rangul fiecăruia. În primul Cer stau numai Sfântul Soare şi Sfânta Lună. Într-al nouălea Cer locuiesc Dumnezeu şi cei care-I sunt cei mai apropiaţi. Acolo este Raiul, şi când i se deschide poarta, se vede o lumină nemaipomenită şi se zăresc mese întinse.Cerurile nu se deschid decât la cele mai mari sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Paşte, de Sânziene etc. Însă numai cei mai curaţi oameni pot vedea această minune.

     Potrivit unei credinţe larg răspândite, odată cu deschiderea Cerului, la Anul Nou, vorbesc vitele, pe care le aud tot numai cei care văd şi Cerul deschis.În acea noapte, cei mai ascultaţi sunt boii, fiindcă se spune că ei prevestesc relele care ar putea veni peste stăpânul lor, în cursul anului.

     În Cer, un an este cât o zi. Când pe Pământ este miezul nopţii, toacă îngerii în Cer şi cântă şi dănţuiesc în jurul lui Dumnezeu. Acolo, sus, locuiesc şi Fetele Cerului. Desigur, ele sunt vindecătoare, ca în acest descântec de brâncă sau de orbalţ, din Moldova:

– Voi, trei fete mari,
Din Cer făcute,
Din Cer crescute,
Cu trei seceri de oţel făcute,
Cu poalele rădicate,
Cu mânile suflecate, 
Unde vă duceţi,
Unde mergeţi?
– Ne ducem să secerăm
Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele.
– Nu vă duceţi să seceraţi
Dealurile, văile, grânele, oarzele, fâneţele, 
Vă duceţi la N.
Şi seceraţi orbalţul,
Din rădăcina dinţilor,
Din auzul urechilor,
Din vederile ochilor;
Peste Marea Neagră îl daţi,
Unde cocoş negru nu cântă, 
Câine negru nu bate! 
Acolo să cheie, să răscheie, 
Şi N. să rămâie luminat, curat, 
Cum Dumnezeu l-a lăsat!

     Cele Trei Fete Cereşti, numite pe alocuri şi Trisfetitele, apar deseori în iconografia geto-dacică, ele fiind Artemis-Diana şi cele două surori de lapte ale Sale.

     Iată şi o inscripţie dacică, descoperită la Potaissa-Turda: I MAI MAS I THIER E FAR LOAN. Traducerea: Ai mei strămoşi în Cer să fie primiţi! Cf. rom. ai meimoş; tărieCerea fi, firea lua.

Autor: Adrian Bucurescu, scriitor, poet, eseist, etnograf, publicist

Citește și: ADRIAN BUCURESCU – Mitologie românească: Fârtatul și Nefârtatul