Poporul suveran
Cei care trăiesc de pe urma statului, fie ca angajați la stat (dintre cei pe care nu i-ar angaja nimeni altundeva), fie antreprenori beneficiari de contracte mai ales sau exclusiv cu statul, fie asistații sociali de toate tipurile, deși fac parte constitutivă din poporul suveran în stat, nu sunt favorabili ideii de democrație.
Ba, din contră, năzuința lor liber exprimată este ca statul să fie condus de o olgarhie, ori chiar de un dictator, pentru că doar așa s-ar materializa speranța ca statul să le dea lor cât mai mult și cât mai multe, cadou.
Cu excepția militarilor. Adică a celor care servesc în Armata ce, conform Constituției, este „subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.”
Militarii își doresc un suveran colectiv cât mai puternic, mai responsabil, mai moral și mai inteligent, pentru că doar pe un asemenea suveran, numit generic și constituțional „poporul român”, l-ar servi ei chiar și cu prețul vieții lor. Viață pe care nu vede niciun om normal, din Armată, că ar merita-o vreun oligarh sau vreun dictator (vezi cine și mai ales câți din Armată l-au „apărat” cu arma în mână și cu prețul vieții, pe Ceaușescu, în decembrie 1989).
Dacă vă uitați la procentele celor din poporul suveran care au încredere în Armată, veți vedea că ele corespund segmentelor de populație ce nu depind de stat, decât în măsura în care statul le asigură bunurile publice corespunzătoare drepturilor și libertăților individuale.
Ceilalți, dependenții de stat, pe care îi aminteam la început, sunt tot cei care țin neapărat și insistă ca opinia publică să asimileze Armata categoriilor de privilegiați. Unii dintre ei chiar și-au aranjat să poarte uniformă și să li se zică militari, dacă nu în activitate, măcar la pensie. Alții dintre ei insistă că pensiile militare de stat ar fi pensii speciale, adică de privilegii, pe când ele nu sunt. Iar alții tot dintre ei sunt cei care promovează idei stupide, cum ar fi că dacă nu ai mers la război nu poți fi considerat militar „adevărat” sau „real”.
Nu fac aici vreo pledoarie pentru Armată, din simplul motiv că viața internațională ne arată cu prisosință că, fără Armată, o națiune ca România nu are nicio șansă să existe independent, iar poporul să își exercite suveranitatea ce îi aparține în exclusivitate, chiar dacă nu vrea sau nu îi place chestia asta.
Ce fac eu aici este să ilustrez, prin cazul Armatei, că o fi poporul român suveran după Constituție, dar poporul român este cu siguranță împărțit în segmente de public național cu interese, atitudini și mai ales convingeri divergente, atunci când vine vorba despre promovarea spiritului și culturii democratice, la nivel național.
Ce înseamnă concret chestia asta? Am putea avea trei răspunsuri, de trei naturi diferite.
Istoric vorbind, atunci când poporul suveran este divizat ca interese, ca năzuințe, ca atitudini față de marile probleme ale nației, el va căuta să își rezolve problemele rezultate din această divizare a sa prin renunțarea la democrație și apelul la dictatură. Așa s-a întâmplat în Antichitate, în cetățile-stat grecești, dar și în epoca modernă, în Regatul României, într-o succesiune de dictaturi, începând cu cea regală, din februarie 1938.
Dictaturi care au presupus nu numai concentrarea puterii în stat în mâna dictatorului și a camarilei sale, ci și asuprirea unor segmente semnificative de public național, pe seama cărora cei care au promovat și au sprijinit dictatura și-au rezolvat problemele de bunăstare și de satisfacție personale și de grup.
Astfel încât divizarea inițială, ideatică și comportamentală a poporului suveran în întregul său a fost translatată în divizarea de fapt a aceluiași popor, din care o parte au confiscat suveranitatea în nume propriu sau de grup, iar restul au devenit cetățeni de mâna a doua, dacă nu chiar și-au pierdut cetățenia, cum au pățit o mare parte dintre evreii din Regatul României, de exemplu, pe timpul guvernării Goga-Cuza și mai apoi.
Din perspectivă instituțională, divizarea poporului suveran în segmente cu interese, năzuințe și soluții divergente duce fără îndoială la fenomene de corupție în funcționarea autorităților publice.
Care autorități ajung foarte repede să nu se mai supună domniei legii (nu mai respectă Constituția și nu mai aplică onest și moral legea), se sustrag oricărui control și oricărei supravegheri democratice, se ierarhizează nu în funcție de importanța instituțională a rolului lor în stat, ci în funcție de influența pe care birocrații din aceste autorități publice o pot exercita asupra demnitarilor de la vârful piramidei decizionale guvernamentale.
Instituția votului, de exemplu, devine evident coruptă, garantând succesul în alegeri al celor favorizați, prin schimbarea regulilor electorale, prin confiscarea rolurilor în mâinile oamenilor de casă ai celor de la putere, prin manipularea instrumentelor electorale fără nicio transparență sau control democratice și așa mai departe. Și ăsta nu a fost decât un exemplu, cum ziceam.
Am mai putea avea un răspuns de natură comportamentală, la întrebarea ce semnificație practică ar avea faptul că poporul suveran este divizat în segmente cu atitudini divergente, dacă nu chiar ostile între ele?
Segmentele de public național ce promovează divergența, desprinderea ideatică (de fapt ideologică) din corpul unitar al națiunii sunt întotdeauna segmente minoritare. Succesul lor nu poate avea loc decât în condiții de comportament pasiv, indolent sau sfios al majorității.
Nu o mai lungesc. Este ușor de explicat și de argumentat fiecare dintre observațiile mele de mai sus.
Important însă este de gândit care ar fi totuși soluțiile reparatorii ale situației în care segmentele divergente de public național profită de pasivitatea, indolența sau timiditatea majorității, pentru a-și impune o agendă distructivă față de unitatea națională, agendă care să favorizeze impunerea dictatului minorității asupra majorității și, în consecință, apusul de fapt și apoi și de drept, al regimului democratic.
Vorbim deci despre ce soluții ar fi pentru scoaterea majorității publicului național din starea de rezervă, de apatie, de indolență chiar, față de fenomenele și atitudinile divergente, observabile cu ochiul liber, la unii compatrioți de-ai noștri?
Până acum, de 33 de ani încoace, de când se tot dezvoltă regimul democratic în România, singura soluție găndită și aplicată pentru activarea majorității publicului național a fost oferta electorală și nimic mai mult.
Acestei majorități i s-au propus electoral tot felul de șotii. De la tătucul salvator al neamului și al țării, până la răul cel mai mic, care să îl întreacă în alegeri pe răul cel mare. Publicului votant i s-a sugerat, sau chiar i s-a indus atitudinea de a ține cu unii și de a-i urî pe ceilalți, ca fiind cea mai bună soluție electorală posibilă. Și, în același timp, prin oferta electorală întotdeauna nesatisfăcătoare, o bună parte din electoratul onest a fost ținută departe de vot.
Pregătirea de până acum a anului electoral viitor, 2024, în România, ne indică menținerea acestei soluții electorale ca fiind unica soluție.
Nici vorbă să apară în rândul publicului național suveran vreun curent de opinie care să inducă idei democratice, cum ar fi dezbaterile publice, conferințele, evenimentele sociale, înființarea de școli de vară, de toamnă și de iarnă, pentru participanții din public ce ar vrea să fie informați cu problemele țării și mai ales cu consecințele naționale ale ignorării lor, nici vorbă să se înființeze puncte de informare a publicului virtuale sau fizice, pe tema rolului pe care publicul suveran îl are în guvernarea directă a României, nici vorbă să se facă ordonat și cu produse accesibile critica guvernărilor de până acum. Critică din care să rezulte ce ar trebui să facă mai bine decât au făcut până acum aleșii nației, cu Președintele României în frunte. Nimic din toate astea.
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
Sursa imagine: destepti.ro
- HARI BUCUR-MARCU – Alexandru Ioan Cuza – bărbat de stat român - 24 ianuarie 2025
- HARI BUCUR-MARCU – Frică de Donald J.Trump - 21 ianuarie 2025
- HARI BUCUR-MARCU – Criză și propuneri - 12 ianuarie 2025