HARI BUCUR-MARCU – Apărarea națională

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Spre deosebire de alte bunuri publice „produse” de guverne, apărarea națională are câteva particularități. Nimeni nu știe dacă un guvern „produce” apărare națională în cantitate și de calitate suficiente pentru a apăra efectiv națiunea respectivă, până la o confruntare militară reală. Spre deosebire de sănătatea publică, ori de educația națională, ca să dau doar două exemple, unde calitatea și cantitatea lor poate fi măsurată tot timpul.

Așa că pot apărea surprize, de fiecare dată când puterea militară generată de politicile de apărare națională ale unui stat anume este efectiv angajată într-o confruntare militară.

Surprize fie de supradimensionare, fie de subdimensionare a acelei puteri militare. Ca să nu mai vorbim despre calitatea acelei puteri militare, care poate fi foarte diferită, între nevoile reale și realitate.

Una dintre contribuțiile mele semnificative la teoria apărării naționale ca bun public a fost evidențierea faptului că bunul public numit apărare națională este „produs” de guverne la un nivel cantitativ și calitativ nu mai mare decât cel la care publicul „consumator” se declară satisfăcut.

Adică, orice guvern supus controlului democratic va munci pentru realizarea unei puteri militare capabilă nu să își îndeplinească toate misiunile stabilite prin documentele programatice (strategii, doctrine) ci doar capabilă să satisfacă opinia publică pe acest subiect.

Diferența este de substanță. Pentru a afla dacă o putere militară este capabilă să își îndeplinească cu succes toate misiunile pentru care este ea constituită, pe timp de pace, se apelează la simulări, la jocuri de război, la modele de măsurare a capabilităților și în sine, dar și în opoziție cu un eventual inamic, la exerciții în sală și pe teren, la antrenamente de comandă, control și comunicații, la inspecții, testări și altele asemenea.

Pentru a obține satisfacția opiniei publică că guvernanții se preocupă de apărarea patriei nu este nevoie decât de o bună politică de relații publice cu specific militar. Care include parade militare, cu expunerea celor mai noi armamente, vizite de lucru ale înalților demnitari în cazărmi sau în locurile de dispunere a trupelor, exerciții demonstrative, zile ale porților deschise în comandamente și unități militare, reportaje și documentare de specialitate și altele asemenea.

Și mai sunt discuțiile publice despre anumite aspecte concrete ale apărării naționale. Ca la fotbal, când simpatizanții discută ce noi achiziții ar mai trebui să facă echipa lor favorită, pentru a avea un parcurs mai bun în campionatul național sau continental.

Ceea ce înseamnă de fapt că publicul național nu își exercită rolul de suveran în stat printr-un control real democratic asupra guvernanților care „produc” efectiv puterea militară a nației decât sub formă de discuții de galerie. De comentarii din tribune. Sau chiar de bârfe din fața televizoarelor ori a ecranelor de calculator.

Diferențele între națiuni, pe acest palier, țin de cultura democratică a fiecăreia dintre națiunile respective.

Sunt națiuni în care decidenții supremi sunt aleși după criterii ce includ capacitatea acestora de a fi pricepuți în formularea și implementarea de politici publice coerente și viabile, inclusiv în domeniul apărării naționale. Decidenți care sunt și responsabili, dar sunt și controlați de aleșii poporului suveran, în toate etapele actului decizional. Plus supravegherea modului în care deciziile sunt puse în opera de guvernare.

În asemenea națiuni, chiar dacă publicul nu este deprins să evalueze el însuși rezultatele activităților de măsurare a capacității puterii militare naționale de a îndeplini cu succes toate misiunile pentru care este ea constituită, funcția de control și cea de supraveghere democratice sunt îndepinite în mod satisfăcător pentru public, prin persoanele alese de acel public național atât în executiv cât și în legislativ.

Ceea ce nu mai este cazul cu națiunile care au o cultură democratică precară. Națiuni în care aleșii nu ocupă funcții de demintate publică pentru că ar fi pricepuți în formularea și implementarea de politici publice (de fapt publicul din acele națiuni nici nu știe ce e aia politică publică, d-apoi cum să o impună și apoi să supravegheze implementarea ei), ci pentru că sunt preferații majorității publicului votant, pe cine știe ce criterii de popularitate.

Dacă ar fi lăsată de capul ei, națiunea română s-ar afla cam în zona aceasta a națiunilor cu o cultură democratică precară. Norocul publicului național românesc este că acesta a avut instinctul să impună guvernanților de atunci integrarea euro-atlantică a țării noastre. Astfel încât simpla apartenență la Alianța militară Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană suplinește în mod semnificativ absența controlului și supravegherea democratice asupra puterii militare a României.

Am zis norocul, deoarece exact asta este situația de astăzi: o loterie. Dacă ies câștigătoare numerele care reprezintă bunăvoința celorlalte state aliate în NATO și a celorlalți membri ai Uniunii Europene față de România, atunci bine. Avem noroc. Iar dacă bunăvoința asta este înlocuită cu indiferența, cu o atitudine de tipul „dacă ei, românii, nu se străduiesc, de ce ne-am strădui noi pentru ei”, atunci asta e. Avem ghinion.

Autor: Hari Bucur-Marcu  –  expert internațional în politici de apărare națională