STELIAN GOMBOȘ – Despre bătrâni, bătrânețe și înțelepciune

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Despre bătrâni, bătrânețe și înțelepciune

Motto: Înțelepciunea este ultimul dar al Duhului Sfânt după duhul temerii, al tăriei, al sfatului, darul științei, al cunoștinței, al înțelegerii. Aceasta „ne face să ne înălțăm la Cauza rațiunilor duhovnicești din porunci și la unirea cu Ea. Prin aceasta cunoscând pe cât este cu putință oamenilor, în chip neștiut, rațiunile simple ale lucrurilor aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor țâșnitor al inimii adevărul din toate, împărtășindu-l în chip felurit și celorlalți oameni” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie).

În cazul raportului dintre generații, superioritatea marginalului care surclasează epocile trecute, ca fiind depășite, se va întâlni cu propria neputință în a-și făuri un ideal. Așa că „tot ce înflorește pe copac provine din ceea ce este sub pământ”. Iată valoarea bătrâneții. Rădăcinile nu trebuie uitate, ci făcute să rodească în pământul propriei inimi, pentru a deveni și noi rădăcină pentru alții, căci lumea nu a început cu noi. Să știu de unde vin, cui popor îi aparțin, înseamnă să știu spre cine mă îndrept.

Mai apoi, bătrânețea nu este o boală. De multe ori ea este însoțită de boli, de singurătate, de lipsa puterii cândva prezentă în trupul de odinioară. Bătrânețea nu este o povară. Unii depind de îngrijirea altora. Îi vom abandona? Ne vor deveni străini? ­Nicidecum! Atâta vreme cât Scriptura inspiră la iubirea celui străin, ne convinge să-i iubim mai mult pe cei ai noștri, în ciuda slăbiciunilor lor, în ciuda bătrâneților lor, în ciuda fragilității lor. Chiar dacă medicamentele se pot compensa, într-o atitudine creștină, afecțiunea față de bătrâni sau bunici este fără compensație, integrală și răbdătoare.

Îmi aduc aminte de o experiență tristă de care am aflat: prin anii ‘50, la spitalul, cum zicea Constantin Rădulescu Motru, al Endocrinologiei era director Constantin Parhon, care să îi mai ajute pe bătrânii profesori care au pierdut tot, deoarece li se luase – și lui Constantin Rădulescu Motru dintre filosofi, și la mai mulți profesori – pensia. Nu mai aveau din ce să trăiască și atunci, iarna, Constantin Rădulescu Motru îi lua la Spitalul de Endocrinologie, pentru că acolo aveau căldură, masă, precum și îngrijire, dar ca să nu se simtă umiliți, i-a pus să scrie despre bătrânețe și să le dea astfel ceva de făcut, pentru că erau scoși din mediul lor, unde totuși, nu se putea, Constantin Rădulescu Motru într-un jurnal publicat acum câțiva ani, „Revizuiri și adăugiri”, spunea că și la muncă, când era bătrân și cu atâtea privațiuni, aproape orbise, fără să citească ceva sau să pună ceva pe hârtie nu putea. Ei au acceptat să scrie despre bătrânețe nu numai cu plăcere, dar au luat-o foarte în serios și au scris ca și cum îi scriau operele lor. Nu știu exact ce s-a întâmplat, foarte puțin s-a publicat, câteva fragmente din ce a scris Constantin Rădulescu Motru, s-ar putea să se fi pierdut ce a scris acolo, dar era foarte interesant, adică scriau despre bătrânețe niște oameni care au îmbătrânit și care aveau și ei exercițiul ăsta al cunoașterii de sine, ei își împărtășeau trăirile, la fel ca în Antichitate.

Se zice că, într-o casă, un vârstnic locuia cu fiul său, căsătorit. Dar acesta, deja la bătrânețe, îi tot necăjea, prin boala și neputința sa, fie când mânca, fie când trebuia să fie schimbat. Așa că după mai multe reproșuri și conflicte exprimate bătrânului, în casă, fiul se hotărî să îl ducă într-o pădure și să-l lege de un copac, lăsându-l acolo până când își va găsi sfârșitul. Ademenindu-l pe bătrân, fiul îl urcă în căruță și plecă spre pădure pentru a face ceea ce își propusese, dar ascunzând față de tatăl său adevăratul motiv în plecarea lor. Ajunși la locul cu pricina, fiul scoase funia și, uitându-se atent, dorea să aleagă copacul perfect pentru fapta sa. Tatăl, dumirindu-se de ceea ce dorea să facă fiul, îi spuse:

– Fiule, de copacul acela leagă-mă! Căci și eu pe tata tot de acela l-am legat!

Dacă nu știm cum să ne purtăm cu bătrânii care ne-au precedat, așa vom fi tratați și noi. Ce putem face? Dialogul dintre generații rămâne adevărata urgență. A vorbi cu bătrânii, a înțelege povestea vieții lor. A-i ajuta! Prin ei avem acces la ceea ce n-am trăit. Prin ei avem acces la speranță, la „torța” din brațele lor.

Dacă înțelepciunea este unul și ultimul dar dintre cele șapte ale Duhului Sfânt,  prin urmare ține de un plan al libertății și puterii necondiționate, adică de Dumnezeu, atunci ea nu vine odată cu vârsta, la pachet. Înțelepciunea nu este devenire, nu este automatism, ci implică efortul omului și, mai ales, inițiativa lui Dumnezeu. Vârsta nu e una cu înțelepciunea de vreme ce există bătrâni care dau în mintea copiilor și copii bătrâncioși.

Desigur, bătrânețea oferă unele condiții care facilitează apropierea de înțelepciune, dar și alte neputințe care, evaluate cum trebuie, pot ajuta omul să se desăvârșească, pentru că „atunci când sunt slab sunt tare”(2 Cor. 12,10) și „puterea Mea se desăvârșește în neputințe” (2 Cor. 12, 9-10).

Dar mai întâi câteva cuvinte despre bătrânețe. La ce vârstă apare? Sfântul Augustin este de părere că există șase vârste. Bătrânețea este cea mai lungă, între 60 și 120 de ani. La Isidor din Sevilla tinerețea e până la 50 de ani,  maturitatea până la 70, iar bătrânețea după.

La Origen bâtrânețea nu este problemă de vârstă precum în Pateric unde sunt multe exemple în care bătrânii ca vârstă recunosc că bătrâni înțelepți sunt chiar ucenicii care manifestă virtuțile ce ar trebui să fie concomitente vârstei. La Evangheliile sinoptice cuvântul bătrân a fost folosit de 25 de ori, mai mult negativ: cei ce au judecat pe Iisus Hristos. În epistolele pauline, presbiteros este bâtrân, dar cu sens pozitiv.

Desigur, bătrânețea implică aspecte bune și rele. De exemplu, riscul este de a se lăsa copleșit de admirații sau de a se impune anchilozant cu prestigiul său celor mai tineri.

De altfel, autoritatea nu caută să impună. Dacă tinerețea este luptată de patimi trupești, cea de mijloc este de interese materiale, iar cea finală de dorința de a arăta înțelepciune, după sfântul Ioan Gură de Aur. Dar a dori să arăți că ești te arată că nu ești înțelept. „Bătrânul monumental” sau corelativul său, bătrânul care vrea s-o facă pe tânărul, antipatic lui Dumnezeu, precum bătrânul curvar. Înțelepciunea nu se arată, nu se exprimă dionisiac, ea se poartă foarte natural, pentru că este supranaturală, dacă este permis acest cuvânt care nu cade pe realitate, și care vine din  catolicism. Sfântul Chiril al Alexandriei consideră ca vicii ale bătrâneții: taciturnitatea, pregetul, nemișcarea, minciuna.

Cicero în De senectute, operă scrisă la 62 de ani, arată că suntem nebuni de vreme ce dorim să ajungem la adânci bătrâneți, dar bombănim când ajungem bătrâni. Necazurile la bătrânețe vin de la ce ai făcut înainte. Bătrâneţea e odioasă pentru că te obligă să te retragi din viața activă. Dar asta te ajută la viața contemplativă. Capătă putere de influență, de judecată. Are prudență.

Al doilea lucru negativ: trupul decade. La aceasta se adaugă lamentația zilnică. Ce fel de putere vrei: a fi gladiator sau a fi Platon?

Declinul puterilor senzuale. Ceea ce ajută la căpătarea înfrânării.

Apropierea morții. Se moare și la alte vârste, iar moartea la alte vârste este mult mai grea. Este și o sațietate de viață care ajută acceptarea morții.

Constantin Noica privea euforic vârsta bătrâneții că a mai scăpat de probleme colaterale, de dinți, de exemplu, după cum pentru Alexandru Paleologu nu e nimic mai frumos ca a fi bătrân. Mulți creatori au fost explozivi la vârsta senectuții: Tizian după 80 de ani a pictat până la moartea lui, PicassoHokusaiJ.S. Bach în muzică, sau Părintele Dumitru Stăniloae, dacă revenim la teologie, care și-a scris opera majoritară după ieșirea din pușcărie, adică după 60 de ani.

Societatea actuală implică ruptura față de generațiile senectuții pentru că nu mai poate admira. Privirea critică este marca individualismului. Dar nu este o noutate. În Roma antică se prevedea ca cei peste 60 de ani să fie aruncați de pe pod. În Evul Mediu, cel ce omora un om trebuia să plătească o sumă de răscumpărare pentru el. Peste 65 de ani taxa era 100 de galbeni ca și pentru un copil sub 10 ani. Iar 300 de galbeni pentru victima între 20 și 50 de ani.

Odată ce speranța de viață crește și numărul bătrânilor este în creștere, ceea ce s-ar deduce că și numărul înțelepților, dacă bătrânețea automat te predestinează înțelepciunii. În 1950 în Franța erau 200 de centenari, în 1990 erau 4000, preconizându-se ca în 2050 vor fi 150.000 de centenari. Bătrânețea întovărășește viața, după cum o arată limba engleză: How old are you? De mici suntem conjugați cu bătrânețea și, implicit, cu moartea.

În Sfintele Evanghelii Iisus Hristos nu prea a învățat despre bătrânețe. A și murit la 33 de ani, vârsta deplinătății vieții și puterilor, după Sf. Ap. Pavel.

Înțelepciunea este ultimul dar al Duhului Sfânt după duhul temerii, al tăriei, al sfatului, darul științei, al cunoștinței, al înțelegerii. Aceasta „ne face să ne înălțăm la Cauza rațiunilor duhovnicești din porunci și la unirea cu Ea. Prin aceasta cunoscând pe cât este cu putință oamenilor, în chip neștiut, rațiunile simple ale lucrurilor aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor țâșnitor al inimii adevărul din toate, împărtășindu-l în chip felurit și celorlalți oameni” (Sf. Maxim MărturisitorulRăspunsuri către Talasie).

Prin urmare, bătrânețea implică o  vârstă a duhului, o capacitate de a ieși din ceea ce este vedere particulară suscitată de patimi, la una integratoare. De aceea se afirmă la Pilde 16, 31Bătrânețea este o cunună strălucită: ea se află mergând pe calea cunoștinței, iar în  Cartea lui Solomon 4, 9Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată.

Înțelepciunea implică așadar a avea o viziune de ansamblu asupra faptei sau lucrurilor cu Dumnezeu. Înțelepciunea se arată la capătul dobândirii virtuților după starea de nepătimire.

„Înțelepciunea este darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Făcătorul, Susținătorul și Cârmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajută să înțelegem dintr-o ochire viața noastră trecută, rostul ei, linia pe care trebuie să mergem, înțelesul solidar al tuturor faptelor și evenimentelor din viața omenească al lucrurilor din natură, pentru că pe toate le explică Puterea și Cauza unică ce stă la baza  tuturor și-și arată lucrarea deodată în toate” (Pr. Dumitru Stăniloae: Ascetica și mistica ortodoxă, p. 9).

Prin urmare, concomitente sau nu, înțelepciunea și bătrânețea se recomandă să fie astfel, deși nu este exclus ca ea să apară și la alte vârste în cazuri singulare sau rarisime.

Despre bătrâni și bătrâneţe în câteva cugetări înţelepte…

Toţi înţelepţii lumii, oamenii cei mari, au vorbit şi au scris despre bătrâneţe iar eu am selectat, acum, câte ceva în acest sens:

„Ca să îmbătrâneşti nu trebuie să devii bătrân. Poţi să te naşti bătrân şi poţi să mori tânăr” (J. Cocteau).

„Vârsta nu-i un pretext de îmbătrânire” (G. Slatter).

„Îmbătrânirea nu este pe gustul meu, dar este singura metodă de a trăi mult” (Sainte-Beuve).       

„Trebuie să adăugăm viaţă anilor şi nu ani vieţii” (Victor Hugo).

„Partea bună a lucrurilor: în ciuda vârstei poţi să fii mai tânăr ca niciodată” (Albert Einstein).

„Un om îmbătrâneşte când grijile iau locul visurilor” (John Barrymore).

„Îmbătrânirea este putinţa de a rămâne tânăr mai mult timp decât alţii” (Bernard Shaw).

„Când îmbătrâneşti trebuie să-ţi organizezi spiritul tinereţii de-a lungul anilor” (Paul Eluard).

„Când îmbătrâneşti, să nu încetezi să zâmbeşti, altfel îmbătrâneşti cu adevărat” (Balzac).

„La 969 de ani, Matusalem arăta atât de bine, că de-abia îi dădeai 345 de ani”! (Tristan Bernard).

„Bătrâneţea – când începi să spui: niciodată nu m-am simţit atât de tânăr” (Jules Renard).

„Bătrânii, ca şi cei mici, vor să fie compătimiţi pentru durerea lor, însă de bătrâni nimănui nu-i este milă” (A. Cehov – „Unchiul Vania”).

„Nu voi fi niciodată bătrân. Pentru mine, bătrâneţea înseamnă întotdeauna cu 15 ani mai mult decât vârsta mea” (Francis Bacon).

„Bătrâneţea nu are culoare, numai demnitate” (Carlos Saavedra Weise).

„Educaţia este cea mai bună asigurare pentru bătrâneţe” (Aristotel).

„Bătrâneţea: cununa vieţii, ultimul act al piesei noastre” (Cicero).

„Bătrânete, haine grele, ce n-aş da să scap de ele!” – spune o vorbă din popor.

Şi găsim în înţelepciunea populară o mulţime de referiri la bătrâneţe…

Am selectat cum ar fi, de exemplu:

„Bătrânul este stâlpul casei. Învaţă le tinereţe, şi vei sta la bătrâneţe. Cine adună la tinereţe, are la bătrâneţe. Seamănă la tinereţe ca să ai ce culege la bătrâneţe. Pe bătrân să-l cinsteşti ca pe un părinte şi pe orice tânăr ca pe un copil al tău. Pe bătrân să-l cumperi, să nu-l vinzi. De omul bătrân să nu râzi, căci ai să ajungi ca el”.

            Iată ce am găsit la personalităţile marcante ale culturii noastre:

„Bătrâneţea trebuie să fie o situaţie morală. Bătrâneţea este vrednică de respect, când a fost în urma ei o bărbăţie” (Nicolae Iorga – „Cugetări”).

„Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci, în sufletul tinerimii de azi” (Alexandru Vlahuţă – „Gânduri”).

„Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobândind o înfăţişare mai organică. Pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi” (Lucian Blaga).        „Bătrâneţea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi” (Octavian Paler).

 „Ţara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniţi; ei îi trebuiesc bătrâni, mulţi bătrâni, însă tineri” (Tudor Arghezi).

„Bătrâneţea: scadenţa tuturor poliţelor” (Victor Eftimiu – „Hipocrate se amuză”).

„Cine este bătrân la tinereţe, poate fi şi tânăr la bătrâneţe” (Arhim. Arsenie Papacioc).

“Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea!” (Arhim. Arsenie Papacioc)

„Bătrâneţea – această toacă de vecernie a vieţii” (Vasile Ghica).

Înţelepciunea bătrâneţii: bunătatea, îndurarea, a te şti bucura de bucuria celor din jur. A şti să-ţi strângi pânzele la vreme, ca să poţi intra în port înainte de a te prinde furtuna pe mare.

În concluzie şi încheiere voi afirma că “bătrâneţea este experienţă bogată, dar experienţa mărginirii puterilor omeneşti, a insuficienţelor lumii, privită în ea însăşi.

Prin aceasta bătrâneţea este vedere a unui alt plan al existenţei decât cel al lumii. Ea trăieşte în vecinătatea misterului. Este preocupată de el. Însăşi viaţa omenească şi toată existenţa îi pare ca mister. Ea se gândeşte mai mult la Dumnezeu, îşi pune toată nădejdea în mila Lui. Ea înţelege rostul lumii şi al vieţii pământeşti, dar ca rost de cale spre viaţa de dincolo de timp.

Cele făcute şi suferite în viaţă ni se arată de folos, dar numai dacă ele au slujit înnobilării noastre, care ne deschide veşnicia fericită.

O viaţă sterilă în cele bune, scutită de suferinţe, ne va condamna la o veşnică uscăciune. Bătrâneţea poate fi de folos şi în acest caz, făcându-l pe om să se schimbe măcar la sfâşitul vieţii şi învățându-i pe alţii să pornească mai curând pe calea celor bune. (Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1993, pp. 132-133).

Citește și: STELIAN GOMBOȘ – Cum (pe)trecem, îi petrecem şi ne petrecem?!

Autor: Dr. Stelian Gomboș – teolog, jurist și publicist