Întâlnirea dintre Președintele României, Klaus Iohannis și Regele Charles III al Marii Britanii și Irlandei de Nord
Pentru o eventuală lectură de weekend: întâlnirea dintre Președintele României, Klaus Iohannis și Regele Charles III al Marii Britanii și Irlandei de Nord mi-a dat imaginea celor două ipostaze posibile ale oricărui șef de stat contemporan: cea de idol suragat pentru Dumnezeu (românul) și cea de uns al lui Dumnezeu (englezul).
Nu îm aparține observația* că, în lumea contemporană, separarea statului de biserică a dus, mai ales în lumea occidentală, la o formă a păcatului biblic al idolatriei (încălcarea poruncii/legii „să nu greşiţi şi să nu vă faceţi (…) închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze (…) bărbat sau femeie (…), nici să le slujiți” lor). Formă ce exprimă translatarea rolului de salvator sau de mântuitor, ori de dătător de hrană, sănătate, viață, de la Dumnezeu spre statul condus de un șef al său, căruia îi mai zicem și om de stat.
Iată că îl avem în poză pe Klaus Iohannis, cel uns de poporul român ca reprezentant al său, prin care poporul ăsta își exercită suveranitatea, adică un președinte de republică transformat printr-o atitudine multi-vectorială a alegătorilor într-un idol la care se închină suveranul colectiv și de la care același suveran colectiv așteaptă salvarea si/sau mântuirea sa, în toate cele: pacea, bunăstarea, înțelepciunea, sănătatea, ordinea publică și așa mai departe.
Iar lângă el îl vedem pe Charles III, unsul lui Dumnezeu pentru a sluji națiunile în fruntea cărora este plasat. Și de la care popoarele suverane ce îl au ca rege nu așteaptă nici mântuirea, nici salvarea, nici vreo mană cerească, ci doar un serviciu public de cel mai înalt nivel, sub directul patronaj al lui Dumnezeu. În condițiile în care Charles III este și capul Bisericii Anglicane.
Alăturarea celor doi în poză conturează diferențele majore dintre ei. Care nu sunt diferențe instituționale, amândoi fiind șefi de stat.
Ci sunt diferențe de percepție publică, de atitudine a publicului național față de instituția Președintelui României, respectiv cea de Rege al Marii Britanii (și alte state), precum și de comportament al celor doi, față de îndatoririle încredințate lor de popoarele în fruntea cărora se află, dar încredințate și de Dumnezeu, în cazul britanicului.
Mai că îmi vine să cercetez posibilitatea ca România să se alăture Commonwealth-ului de 15 state ale Lumii care îl au pe Charles III ca șef de stat**.
Deși mai simplu ar fi ca poporul român suveran, pe baza Constituției și a legilor actuale, fără nicio modificare, să își exercite suveranitatea asta a lui prin alți aleși ai săi, care să nu mai fie considerați ca idoli, ca mesianici, ca salvatori ai neamului, ca aducători de bunăstare și de fericire personală și colectivă, ci ca slujbașii ai publicului național, aflați în cele mai înalte demnități de stat. Înalte și ca prestigiu, și ca putere, dar mai ales ca responsabilitate.
_______________
Note:
* Poate cea mai elaborată observație despre păcatul idolatriei, săvârșit de credincioși în favoarea statului-națiune aparține lui William T. Cavanaugh, autor care explorează conceptul de stat în termeni teologici, în ”Migration of the Holy: God, State and the Political Meaning of the Church” (Migrarea Sfințirii: Dumnezeu, stat și înțelesul politic al Bisericii), Wm B. Eerdmans Company, Grand Rapids, Michigan/Cambridge U.K., 2011.
** Statele/tărmurile Commonwealth sunt Antigua and Barbuda, Australia, The Bahamas, Belize, Canada, Grenada, Jamaica, New Zealand, Papua New Guinea, Saint Kitts and Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent and the Grenadines, Solomon Islands, Tuvalu și the United Kingdom.
Citește și: HARI BUCUR-MARCU – Despre Președintele României
Autor: Hari Bucur-Marcu – expert internațional în politici de apărare națională
- HARI BUCUR-MARCU – Decizia electorală - 3 noiembrie 2024
- HARI BUCUR-MARCU – Pelerinajele - 14 octombrie 2024
- HARI BUCUR-MARCU – Discursul electoral pentru candidații la Președintele României - 19 septembrie 2024