Porumbul, laolaltă cu tomatele/roșiile, cartoful și tutunul, au fost aduse în Europa din America.

Nu se știe exact când au fost aduse și în teritoriile românești, dar în niciun caz nu a existat de pe vremea dacilor.

Prima atestare a porumbului în țările românești datează de prin secolul al XVII-lea, dar abia de pe la 1700 a devenit o plantă foarte populară și…necesară.

Modul în care a fost adus în teritoriile carpato – danubiano – pontice, din nou, este necunoscut.

Posibilitățile sunt multiple – de la negustori, până la voievozi, care ar fi putut cere sau au primit ca dar această plantă cerealieră. În orice caz, a fost o minune pentru oamenii de rând.

Confuzia temporală pe care o facem adesea rezultă din termenul mămăligă, care este de origine geto-dacă.

Vine din sintagma, atestată ca nume propriu la Apullum, MAM-MULO – „Potoleşte Foamea; Astâmpără Moliciunea” (cf. rom. a momi; moale; momeală), şi căreia i s-a adăugat mai târziu sufixul diminutival –iga.

Dar trebuie să înțelegem că mămăliga a apărut la români înainte de porumb. Paradoxal nu?

În fond, ce este mămăliga? Un terci obținut din mărunțirea foarte fină a boabelor de porumb. Mămăliga se mânca însă și de pe vremea dacilor, doar că ei o făceau din mei.

Un alt motiv pentru care românii s-au „împrietenit” atât de repede cu această plantă ține și de relațiile româno-otomane care, timp de secole, au fost foarte tensionate.

Turcii ne luau aproape tot. Ceea ce lăsau în urmă, pur și simplu nu-i interesa, nu că nu ar fi observat. Porumbul a fost unul dintre aceste lucruri.

Otomanii nu prea erau interesați de cereale. Așa cum nu erau nici de porcine. Și uite așa, am mai găsit o cauză pentru care românii iubesc de secole anumite alimente.