Puține clădiri din București sunt la fel de impunătoare ca Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Cu o istorie de peste 200 de ani, aici este unul dintre polurile istoriei recente a Capitalei și a României.

O casă modestă de pe Calea Victoriei (pe atunci podul Mogoșoaiei), de aici pornește povestea impunătorului Palat Regal din București pe care îl vedem astăzi. Acest loc a crescut odată cu Bucureștii și a fost totodată martor al marilor schimbări pe care le-a suferit Capitala în ultimele două secole.

Secolul al XIX-lea a fost o perioadă a „noului” pe aceste meleaguri, o vreme în care începe să se pună accent pe frumos, pe apropierea în anumite aspecte de Occident, dovada cea mai bună fiind existența Comisiei pentru „înfrumusețarea și însănătoșirea orașului” în Capitală.

Terenul unde se află azi Palatul Regal (care se afla la marginea orașului pe atunci) aparținea unui negustor pe nume Voico Fiștu, care a lăsat proprietatea și casa sa bisericii Krețulescu, aflată la foarte mică distanță. La rândul său, biserica dă la schimb lui Nicolae Grămaticul terenul pentru moșia Mocești.

După moartea lui Nicolae Grămaticul, terenul ajunge la stolnicul Iordache Colfescu, care o vinde (presat de evenimentele nefericite din familie și de superstițiile legate de acest loc), la data de 14 august 1812 către boierul Dinicu Golescu.

Dinicu Golescu extinde terenul și construiește o nouă clădire aici, impunătoare, decorată în stil neoclasic, spunând că el clădește „pentru viitorime”, potrivit danagont.ro. Într-adevăr, clădirea devenise un punct de atracție pentru elitele vremii, însă doar până la moartea boierului, în anul 1830.

Urmașii lui Dinicu Golescu au vândut proprietatea statului și aici a fost instalată Curtea Administrativă începând cu 1833. Pe vremea domnului Alexandru Dimitrie Ghica, în anul 1837, Casa Golescu avea să fie ridicată la rangul de Curte Domnească. Clădirea a continuat să fie înfrumusețată și în anii care au urmat, dar importanța palatului a crescut cel mai mult în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu.

Spre deosebire de predecesorii săi, Gheorghe Bibescu era special dintr-un punct de vedere: era extrem de deschis cu bucureștenii și a deschis ușile palatului pentru oricine. Oamenii puteau venea la Palatul Domnesc, vorbeau cu domnitorul, acesta îi asculta și nota cele mai importante aspecte. Putem spune că aici aveau loc o formă preliminară a audiențelor din ziua de azi.

Urmașul la tron a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel care a locuit aici până la abdicare, în 1866 și care a înfrumusețat palatul aducând aici puternice influențe din Franța, de la Napoleon al III-lea dar și de la Ludovic-Filip. Aici au fost construite apartamente regale și Palatul Domnesc a devenit unul dintre cele mai importante locuri din oraș.

Aici a sosit prima dată și regele Carol I, care la prima vedere a fost surprins de aparențele palatului, într-un sens negativ din păcate, principele german fiind obișnuit cu palatele imense, superbe și pline de decorații.

„Curios, prințul îl întreabă pe Nicolae Golescu, membru al Locotenenței Domnești, care se afla în aceeași trăsură – Ce este? – Iar acesta îi răspunsese cam încurcat – Este Palatul. Nedumerit, poate chiar neîncrezător, prințul repetă întrebarea – Unde e Palatul? – însă răspunsul primit fu același”.

De altfel, Carol I nota în jurnalul său că „odăile nu erau prea mari, dar de proporții plăcute. Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piață deșartă, murdară, unde se așezaseră niște țigani și porcii se tăvăleau în noroi”. La scurt timp după ce a fost încoronat, Carol I a început să modernizeze Palatul Regal. Așa se face că prima clădire cu iluminat electric a fost Palatul Regal, în 1882.

De extinderea palatului s-au ocupat arhitecții din spatele Palatului CEC și al Castelului Peleș: Paul Gottereau, respectiv Karel Liman. Lucrările s-au întins pe 5 ani, până în 1887.

După extinderea pe care Palatul Regal a suferit-o între 1882 și 1887, aici se regăseau trei corpuri de clădire: fosta reședință a lui Alexandru-Ioan Cuza, în stânga, în centru se afla o clădire complet nouă, unde erau Sala Tronului și sălile de recepție, iar în dreapta se afla tot o clădire nouă, cu dublă întrebuințare: adăpostea corpul de gardă și găzduia oaspeții princiari.

Corpul central al Palatului Regal dispune de două intrări: prin stânga intra familia regală, iar prin dreapta intrau oaspeții. Cei invitați la palat erau primiți apoi în Holul Intrării de Onoare, de unde erau conduși pentru dineurile sau întâlnirile speciale în Sufrageria Regală de la parter, sau mergeau la Sala Tronului. Pentru a face asta, oaspeții trebuiau să urce pe Scara de Onoare.

„În stânga scării, se găsește marea sufragerie folosită doar pentru dineurile oficiale, dominată de două bufete de stejar și mobile de stejar. Draperiile sunt de rips verde”, scria jurnalistul Ulysse de Marsillac, care documenta lumea Bucureștilor de la acea vreme. Desigur, materialele folosite erau de cea mai bună calitate: marmură de Rușchița, marmură de Carrara, lemn natur din țări exotice, metale prețioase dar și ornamente precum candelabre, picturi sau fresce.

„Inima” palatului era Sala Tronului, unde de două ori pe an avea loc un bal special, unde participau cei mai importanți oameni din Regat. Balurile aveau loc de Anul Nou și de Paște, și nu de puține ori aveau loc serii de baluri în mai multe serii, pentru ca toți invitații să poată participa.

Tronurile se aflau în capătul sălii, pe o estradă, și erau străjuite de coloane. Acestea erau realizate din lemn aurit, erau decorate cu pietre semiprețioase, onix algerian și cu cifrele regelui și ale reginei.

Una dintre încăperile preferate ale lui Carol I era Biroul Regelui. Interiorul era realizat manual la atelierul lui Martin Stohr, iar regele privea adesea de aici pe fereastră către Biblioteca Centrală Universitară de azi și când vedea luminile aprinse acolo se bucura nespus, deoarece însemna că oamenii au venit pentru a citi.

Palatul Regal a cunoscut în vremea regelui Carol I și a reginei Elisabeta cea mai înfloritoare perioadă a sa, și a fost folosit ulterior pentru reședință și ceremonii și de regele Ferdinand și regina Maria, regele Carol al II-lea sau Regele Mihai.

În noaptea dintre 7 spre 8 decembrie 1926 Palatul Regal din București a fost afectat de un incendiu de mari dimensiuni, care a ars în totalitate Sala Tronului, Scara de Onoare, Sufrageria Regală și Holul Intrării de Onoare. Totuși, bibliotecile regale nu au fost afectate, asemenea tronurilor, a unor piese de mobilier și a apartamentelor regale.

În urma incendiului toate ceremoniile au fost mutate la Palatul Cotroceni, iar cuplul regal își va muta reședința de la Palatul Regal. În 1927 au început discuțiile pentru lucrări de modernizare și refacere a palatului, însă Regele Ferdinand a murit în vara lui 1927 astfel că acestea au fost amânate până în 1930, când rege era Carol al II-lea. Acesta i-a încredințat lucrarea arhitectului Arthur Lorenz.

După ce a fost extins, modernizat și realizat în forma în care îl cunoaștem astăzi, Palatul Regal a fost inaugurat la 1 ianuarie 1935, într-o ceremonie-fulger, de doar 15 minute.

O altă năpastă la care a fost supus Palatul Regal au fost bombardamentele din 1944, care au distrus o parte din Palat, fiind afectată în mare măsură și Sala Tronului. În urma acestui incident regele Mihai s-a mutat la locuința principesei Elisabeta din nordul orașului, locul unde a fost semnată și abdicarea dictată de comuniști în 1947.

Pentru a face uitată istoria regală, în timpul regimului comunist obiectele simbolice ale regalității au fost împrăștiate prin țară: volumele bibliotecii regale au fost trimise la Biblioteca Națională și la cea a Academiei, tronurile au ajuns unul la muzeul Pomiculturii și Viticulturii iar altul la Muzeul Național de Istorie a României și lista poate continua. În 1959, partea posterioară a palatului a fost transformată în loc de întâlnire a Partidului Comunist, acesta fiind aproape de sediul Comitetului Central al PCR.

În prezent, Palatul Regal găzduiește Muzeul Național de Artă al României.