Obligativitatea guvernanților de a produce și distribui acest bun public este prevăzută în Constituția României, la Articolul 31 – Dreptul la informație, mai ales paragraful (2) „Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”

Pentru producerea acestui bun public (adică un serviciu pe care doar autoritățile publice îl pot face, în forme, modalități și mai ales în cantități suficient de potrivite, astfel încât să aibă acces la el fiecare membru al publicului național, fără ca diminuarea sau mărirea acelui public să influențeze efortul guvernanților de a-l produce și distribui), cei care populează autoritățile statului (parlamentarii, guvernanții executivi, președintele României, magistrații, cei din administrația publică centrală și locală) sunt obligați să instituționalizeze (legiferare, regularizare, normare, stabilirea de cutume etc.), să organizeze, să finanțeze, să conducă și să controleze toate activitățile specifice.

Cele mai comune asemenea activități sunt centrele de informare, oficiile de presă, purtătorii de cuvânt, bibliotecile, publicațiile cu destinația de informare publică.

Prin aceste activități se stabilesc cutume cunoscute de publicul național (cum ar fi personalizarea informării, la nivelul unei autorități publice, printr-un anume purtător de cuvânt, ori cum ar fi ziua din săptămână sau ora din zi, precum și locul în care are loc conferința de presă la acea autoritate) astfel încât fiecare membru al acestui public național să știe în orice moment unde va găsi informația care îl interesează, atât pentru treburile publice, cât și pentru propriul său interes personal.

În România, care este stat membru al Uniunii Europene (dar și stat aliat în NATO, unde una dintre cele patru condiții esențiale pentru a fi membru este transparența în domeniul securității și apărării naționale), Constituția și legislația în vigoare corespund obligațiilor guvernanților de a informa publicul național.

Mai departe însă e tăcere. Nu există nicio cutumă de informare publică, dar există tradiții negative.

Adică, la noi, în România, s-a instituit tradiția ca orice reporter care vrea să se informeze despre orice problemă de interes public trebuie să ajungă în justiție, cerând curții să oblige autoritatea publică să îi răspundă la întrebări.

Astea, în condiții de pace, securitate și liniște publică, națională și internațională.

Doar că noi ne aflăm, de un an, în condiții de război al Rusiei cu noi toți, occidentalii, dar și, de mai mulți ani, în condiții de insecuritate economică, medicală și socială, așa cum suntem, tot de câțiva ani, străbătuți la nivelul colectiv de mai multe neliniști legate de viitorul nostru, ca națiune, dar și ca omenire.

Una dintre contribuțiile mele la teoria bunurilor publice a fost observația că, pentru marea majoritate a acestor servicii pe care statul le oferă cetățenilor săi, performanța guvernanților de a le produce și distribui se măsoară nu în cantitatea și calitatea acelor bunuri publice, ci în nivelul de satisfacție pe care publicul național îl atinge, prin accesul și consumul fiecărui bun public.

Nivel de satisfacție care calibrează și predispoziția la efort a guvernanților care populează autoritățile publice, pentru fiecare bun public în parte.

Guvernanții români, deși în marea lor majoritate analfabeți funcționali în materia guvernării, și-au dat repede seama, instinctiv mai degrabă decât conștient, că pot manipula din vorbe nivelul de satisfacție al publicului, obținut în consumul oricărui bun public național.

Astfel încât s-a ajuns ca acest nivel de satisfacție să fie foarte modest în multe dintre bunurile publice produse și distribuite de statul România, prin guvernanții săi.

De exemplu, prin vorbe, românul mediu și majoritar este convins să se declare satisfăcut cu cea mai scăzută calitate și cu cantități insuficiente de asistență medicală publică, dintre toate națiunile europene. Așa că, în totalitatea sa, publicul național român nu le cere guvernanților săi niciun efort pentru a ridica această calitate, măcar până la un minim acceptabil, mai ales când știe cum stă treaba cu infecțiile în spitale, cu lipsa spitalelor chiar, ca să nu mai vorbim despre corupția criminală, din rândul corpului medical.

Desigur, când am mai spus chestiile astea, am primit o replică sub formă de întrebare: și ce poate face publicul național, într-o asemenea situație? Să ieșim cu toții în stradă, la fiecare caz de infectare, sau la fiecare caz de ars de viu, în spitalele românești?

Răspunsul meu este că, mai întâi, publicul ar trebui să devină mai puțin stafisfăcut cu asemenea serviciu numit sănătatea publică. Iar dacă va conștientiza la nivel național acea insatisfacție, va ști și cum să le-o spună guvernanților.

Nu prin ieșit în stradă, nu prin lovitură de stat, nu prin nesupunere civică, ci prin dezbateri publice, prin scrisori și mesaje adresate reprezentanților săi în Parlament și în administrația publică centrală și locală, prin campanii de presă, prin impunerea subiectului ca temă electorală și așa mai departe.

Și iată cum ajungem din nou, cu acest exemplu, la subiectul informării publicului național ca bun public.