Fiecare dintre aceste întrebări par a avea răspunsul implicit, dar nu este de loc așa.

Mai rău decât atât, este foarte posibil ca răspunsurile date până la momentul demarării demersului de re-insituționalizare a educației naționale, în orice stat, să fi fost răspunsuri eronate, măcar în parte.

Astfel încât, peste nevoia de re-instituționalizare, dată de evoluția științelor educației, de schimbarea de paradigmă a cunoașterii și de progresul civilizațional, din stat și din întreaga lume, să se impună nevoia de corectare a acelor aspecte de formă și conținut ale educației naționale rezultate din erori de răspuns la întrebările determinante.

Prima întrebare, al cărei răspuns determină tot ce urmează în demersul de instituționalizare a educației naționale este de ce să se ocupe statul de educația națională?

Răspuns ce pare evident, dar nu este de fel așa. De-a lungul istoriei statului ca formă de organizare socială, putem vedea că răspunsul la această întrebare a fost unul complet diferit. De la statul nu are nicio treabă cu educația, din epoca feudală și preindustrială, și până la statul este singurul în măsură să ofere educație națională pentru toți.

Din diferențele acelui răspuns au decurs și soluțiile la celelate probleme pe care le are de rezolvat orice demers de instituționalizare prin lege, norme etc. a educației naționale.

În tot cazul, în zilele noastre și în România, nu este de loc evident că educația națională ar fi înțeleasă și acceptată ca un bun public. Adică, un serviciu făcut întregului public național, prin care fiecare membru al acestui public are acces neîngrădit și gratuit la educație. Serviciu pe care doar statul îl poate asigura tuturor.

Din această calitate de bun public decurg și răspunsurile la întrebările subsecvente. Astfel, la întrebarea pentru cine? răspundem că educația națională este pentru toți.

Adică nimeni nu poate fi ținut în afara accesului la educație, din niciun motiv. Nici că ar avea nevoi speciale, nici că ar fi de altă rasă, religie, culoare a pielii, nici că ar vorbi altă limbă decât cea națională, nici că nu l-ar duce mintea, dar nici pentru că nu are vreo școală în apropiere, așa că ar trebui să stea acasă și să nu meargă la școală.

Nu putem vorbi de vreo reformă reală a educației naționale, dacă nu ne-am lămurit de la început că ea are această natură a unui bun public. Că este pentru toți și că, mai mult decât atât, forma, conținutul și mai ales calitatea educației naționale este determinată de nivelul de satisfacție pe care consumatorul bunului, adică publicul, îl atinge.

De ce ar fi importante aceste condiții? Deoarece nu știm la ce ne trebuie vreo reformă insituțională a educației naționale, în lipsa discutării și lămurii lor.

De exemplu, publicul național românesc are un prag de satisfacție din consumul bunului public numit educație națională foarte, dar foarte modest. Este suficient să îi garantezi acestui public că va obține o diplomă, de preferință fără să facă nimic pentru ea, și vei avea garantat atingerea de către public a unui nivel de satisfacție fabulos.

De altfel, pe așa ceva mizează și politicienii care fac reformele educației, pe motive electorale. Fac reforme doar cu scopul ca satisfacția obținută în rândul publicului să se translateze în voturile pentru ei, reformiștii.

Și invers, desigur. Mai țineți minte cum l-a privat un ministru al educației, o femeie penibilă, de altfel, pe candidatul partidului ei la Președintele României de cel puțin o jumătate de milion de voturi? A amenințat publicul, în plină campanie electorală, că va anula o jumătate de milion de diplome emise de o firmă particulară, care ținea o universitate românească!

Tot din caracteristica de bun public a educației naționale decurge și responsabilitatea statului de a forma publicul național ca consumator avizat și exigent de bunuri publice, în general.

Bunuri publice cum sunt administrația publică centrală, apărarea națională, cultura națională, justiția, ordinea publică, sănătatea publică și altele. Fiecare dintre ele sunt produse de stat, iar un public needucat și neformat ca consumator avizat și exigent al lor nu va pune niciodată presiune pe acel stat, pentru a-l determina să ridice permanent calitatea fiecărui bun public.

Ceea ce e rău pentru public și extrem de benefic pentru politicienii care îl guvernează. Dar este rău și pentru națiune, în general. Ceea ce nu mai e treaba politicienilor, dar ar trebui să fie treaba publicului care formează acea națiune.

În tot cazul, când văd că publicul național, în plină dezbatere a unei îndelug compromise idei de România educată, discută doar aspecte particulare, ca răspunsuri posibile la întrebarea cum? (de tipul dacă să se dea sau nu concurs de admitere la licee), fără să aibă habar de răspunsurile la celelalte întrebări, care ar trebui să determine cum s-ar face reforma educației, eu îmi pierd complet interesul pentru subiect.

Pentru că ar fi doar un interes degeaba.