DOINA DABIJA – Pădurea arestată

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Pădurea arestată

Era o zi de iulie, când cerul brusc s-a întunecat şi a început o vijelie necruţătoare. Din cauza vântului năprasnic, abia mai puteam să mă ţin pe picioare. Încercam să înaintez către oraş, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi şi nu mai vedeam nimic.

Când deodată, prin furtuna neastâmpărată am zărit un cap de om, ce părea să se afle într-o trăsură. Am început să flutur din mâini, îndemnându-l să se oprească, dar vântul m-a trântit din nou la pământ. M-am ridicat cu o forţă care era peste puterile mele şi am prins să strig:

– Omule, fii bun, opreşte-te!

Însă acesta își continuă drumul fără să mă observe, cu riscul de-a trece peste mine, cu tot cu trăsură şi cai.

Deznădăjduit, m-am aşezat pe pământul noroios şi am început să mă rog. Şi-n câteva clipe vântul parcă s-a mai domolit şi am auzit în spatele meu nişte paşi. Iar când mi-am ridicat capul, în faţa mea se afla omul din trăsură.

– Dacă mergi spre oraş, mi-a zis pe-un ton poruncitor, atunci hai cu mine!

M-am ridicat iute de la pământ ca nu cumva să se răzgândească şi cu ultimele eforturi m-am urcat alături de el.

– Unde v-aţi pornit pe o vreme ca aceasta? l-am întrebat.

– Am treabă în oraş. Mâine-dimineaţă trebuie să-l arestez pe unul care n-a plătit bir împăratului şi am poruncă să-l duc la palat. Probabil că va fi tras pe roată sau închis în temniţă. Aşa că, treburile astea nu aşteaptă, chiar dacă e furtună sau vijelie. Statul mă plăteşte pentru asta.

– Da’ cine este acea persoană? Na, întreb şi eu, poate o cunosc.

Bărbatul a scos din buzunar un petic de hârtie şi citi: „ Matei Prăşitorul!” Aşa îl cheamă.

– Păi, şi dacă e sărac şi n-are de unde plăti, ce-ar trebui să facă? Îl cunosc pe acest om. Are doisprezece copii şi n-are în casă nicio fărâmă de pâine. Cum să mai plătească şi bir împăratului?

– Pe împărat, dar nici pe mine, nu ne interesează ce are şi ce n-are! Datoria-i datorie!, a răspuns acesta supărat.

Vijelia s-a mai domolit, iar soarele se arată din nou de după nori. Nu departe se zărea şi cetatea, când murgii, parcă înnebuniţi, au luat-o în galop spre pădure.

– Hei, mi-ai luat hăţurile din mână! Încotro îndrepţi caii? s-a răstit bărbatul la mine.

Dar eu mă uitam numai şi numai înainte, fără să-i răspund. Urmărind cum crengile copacilor se leagănă în toate direcţiile şi se lovesc unele de altele, ca şi cum se aflau într-o ceartă.

– Băiete, opreşte trăsura! Unde mă duci? Vrei să ne omori pe amândoi?

Şi am oprit-o… Am coborât încet din ea, am lăsat hăţurile jos pe iarbă şi i-am ZIS:

– Spune-i împăratului că mă voi lăsa arestat numai atunci când va aresta şi pădurea, fiindcă sunt convins că nici ea nu i-a plătit bir niciodată…

Autor: Doina DABIJA, poet, jurnalist, redactor-șef Revista,,Literatura și Arta”

Citește și: DOINA DABIJA – N-avem timp