E toamnă si mi-e dor de Peleș si de tata…

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte-n suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic ce-nvârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe-o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul neprevăzutului bănuit va pica, într-o zi, şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca-n curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar c-a fost static, în niciun caz. Nici resemnat, chiar dacă își cunoștea prea bine zvâcnirile trupului cât să-i simtă oboseala definitivă.

Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi-am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase-n plin centru al oraşului, corturi largi şi-o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, c-o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el. Sinceritatea aceea de care nimeni nu avea nevoie îmi era dușman știut. În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.

Am parcat pe-o stradă micuţă, în pantă, lâng-o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni, dar cel mai mult iubea tata casele albe cu obloane roșii și muscate la fel. I-am mostenit preferințele. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul melodiei a omului cu muzicuță si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu-i părea să fi ştiut vreodată ce-nseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. Se vedea, de la o poștă, cum își amintea nopțile lui de veghe de când era copil sărac. N-a avut, în schimb, nicio obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de unde am luat trei capuccino şi două coniace, în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.

Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce-n centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu au absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste care-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.

Undeva, o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: -Uite-o pe Mirabela Dauer!

Supărat că n-o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să n-o privească insistent, apoi se-ntoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi-o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: -Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spuse tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.

În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care n-a putut rezista niciodată sexului frumos.

Ne întâlnisem c-o prietenă.

Cel mai plăcut lucru insa, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: Fetiţa mea!

Dorul de toamna e dor de tata. Era născut în noiembrie.

Scrisa cândva….

Treceți peste faptul că tata nu mai e din 2007. Nu simt ca aceste rânduri sunt triste. Poate doar duioase. Asta e cuvantul pe care îl scriu când mă gândesc la tata…

De multe ori, când las ceva scris, ma aștept sa spuneți ceva despre cele scrise, nu despre muze, odihna din cer, ori gândul spre mine. Ca primesc bucuroasă fiece cuvânt e altceva.

Bucurati-va de toamna! E încă bună cu noi…