Când eram mică, locuiam într-o zonă cu vile care aparțineau de ONT Carpați. Noi ocupam o cameră și-o bucătărie la un demisol.

Locuința ca locuința, dar zona-n care se aflau aceste vile te făcea să te simți liber și vesel mereu. Un aer curat incredibil, spațiu cât două cartiere, pădurea de strajă. De alte lucruri nu știam. Nu știam că e noroc pur să trăiești-n mijlocul naturii c-o pajiște numai a ta, cu margarete care răsăreau doar pentru tine.

Vilele erau, de fapt, de protocol, pentru cei de la partid, din București. Rar îi vedeam pe acolo. În schimb, în fiecare clădire stăteau câteva familii.

Asta e introducerea și o las doar atât pentru c-am o scriere veche care vorbește despre toate acestea. Altceva vreau să vă zic.

Eu am fost cândva la Sulina și America fără să fi călcat vreodată-n acele părți de lume. Cum? Păi mi s-a pus o întrebare.

-Vii cu mine până la America?

La, da? Dar ce eu știam cum se vorbește corect?

La cei aproape 7 ani, mă și vedeam zburând spre continente despre care nu știam decât punând degetul pe globul pământesc. Dar n-am ezitat. Am zis ca merg, dar să stea puțin să-i zic mamei.

-Mamă, plec la America!

-Du-te, mamă, du-te, dar să vii repede !

M-am uitat urât la mama și n-o pricepeam cum de m-așteaptă așa curând.

-Uța, Uța cu căruța, pân’ la tanti Măriuța!, cântam noi și nu spuneam nimănui că eu când mă dădeam în leagăn și murmuram aceste cuvinte nu știam c-așa e cântecul, eu credeam ca-l cântăm pentru ca la vila vecina chiar stătea o Măriuța, și noi ne legănam s-atingem casa, avertizând femeia. M-am prins greu. Mereu am vizualizat lucrurile. Vedeam vorbele din cântece și poezii cum mi se fac tablouri în fața ochilor și era-n mine o forfotă să descifrez sensurile, dar nu spuneam nimănui de teamă să nu fiu certată că pun întrebări inutile.

Nici acum nu am pus. M-am încheiat la sandale, mi-am așezat rochia frumos pe corp, am netezit bretonul rebel și am luat de mână fetița care mă invitase la America.

N-am ajuns bine la ultima vilă, că văd niște copii străini care se jucau c-o minge albă. Frumos îmbrăcați de zici că erau scoși din cartea cu povesti și nu păreau a ne vedea pe niciuna dintre noi.

Am dat să plec, mândră nițel, ca și când nici nu vă văd, nici nu mă interesează, eu plec la America. Doar că zâna care era cu mine se oprește-n fața lor și spune încet:

-Nu va supărați, America nu iese afară?

Să mor, de știam ce aia cu muritul, deși o bănuială aveam, iar bunica mea spunea ca de pe la trei ani amenințam cu ,,auoleu, inima!” atunci când eram certată. Să vezi dezamăgire pe mine. America a apărut fără a fi chemată de nimeni. Era o fetiță cum nu văzusem eu până atunci. Ușor creolă, c-un accent diferit, ne-a îmbrățișat pe amândouă, ne-a dat din gentuța ei roz două ciocolățele și ne-a urat bun venit.

Și uite așa, am văzut eu America, la 7 ani.

Deși episodul acesta mi-a rămas ca o întâmplare de seamă a copilăriei mele, douăzeci de ani mai târziu ori pe aproape, în timp ce eram la Neptun, m-a-ntrebat cineva dacă merg până la Sulina. I-am dat soră-mii coșul de plaja și m-am pregătit sufletește de-o excursie ad hoc. După 15 minute eram înapoi.

-Și Sulina?, întrebă ea mirată.