Baba mea e pe 9, dar azi a fost o zi asa frumoasa încât am respirat primăvara pentru prima dată cu adevărat. Din arhiva îmi zâmbește textul asta cu viorele și oameni drăguți, și cu dor de tata. Scriu tot mai rar impresii despre ce vad, ce simt, ce aud. Parca nu mai are rost. E timpul poveștilor călătoare. Poate le voi spune cândva. Poate. Pana una alta, vă las cu urări de bine pentru ziua de mâine. Eu lipsesc motivat. Tot călătoare sunt. La mulți ani, fete dragi! Să fiți iubite. Va las scrierea asta veche, pentru timp nou. Poate va va plăcea. Eu port putina tristețe în suflet, dar despre asta nu va povestesc…
Poveștile Adrianei: Viorele….
Martie a intrat ușor pe ușa din față a unui autobuz în mers. Stătea mândru în buchetul de viorele al unei copile blonde. O chema Iulia și era doxă de povești, teatru de păpuși și pentru copii, după spusele maică-sii care o privea ca pe o întreagă primăvară. Anii mamei erau maturi și îngrijorați toți pentru copila… cea mare care plecase la facultate și care nu se hrănea cum trebuie. ,,Doar cu cărți și apă trăiește, nu ca Iulia cu care tocmai ce am fost la o pizza, căci după teatru, asta e ritualul – mers cu alte două fetițe la ceva bun.”
Mama blonduței vorbea cu un Cosmin și tatăl său, iscodindu-l pe băiat despre ce îi place sau nu. Clar, îi plăcea să mănânce, nu avea răbdare să vadă un film până la capăt, o piesă de teatru nici atât, iar la povești voia doar începutul și sfârșitul.
,,Știu, mă uit numai la prostii!, declara el cu o sinceritate adorabilă. Mie îmi plac prietenii! Îmi fac prieteni peste tot – acasă, la școală, în autobuz, chiar și pe YouTube unde văd eu prostiile mele!”
Cosmin și Iulia au aceeași vârstă, cam șase ani, au cunoștințe comune, au entuziasm, sunt tare diferiți, dar au aceeași primăvară în ochi. Una verde cu crengi multe și pomi înfloriți. Și viorele. Nu sunt gălăgioși, dar nu ai cum să nu le auzi glăscioarele de iezi cruzi și simpatici. I-am lăsat făcându-și planuri pentru înot, pe când ,,n-o sa le mai înghețe nasul” și urechile, după spusele tatălui lui Cosmin care părea el însuși un copil, dar grizonat și cu ochii de tăciune, ghiduși precum fiul din dotare.
Am coborât din autobuz, iar o doamnă cu pălărie mov mi-a întins un buchet de viorele. Mie. Fără motiv.
A venit și motivul mai târziu:
,,Mamei îi plăceau florile primăverii timpurii – toporași, ghiocei, viorele, zambile! Sa fie de sufletul mamei! O chema Irina!”
Mi-a venit sa mă închin, dar mi s-au oprit degetele în buchețelul neașteptat! Cine știe câți oameni au privit-o ciudat! Eu am zis bogdaproste și i-am oferit un zambet. Tot primăvăratic.
Era Baba mea și era soare. Nu îmi amintesc de când nu a mai fost soare în 9 martie. Ba ploua, ba era ceață, ba chiar a nins, cât să îmi înzăpezească mie niste frici închipuite. Am și poem doveditor pe care îl așez din 2014. Anul acesta nu s-a mai potrivit conținutul cu realitatea.
Mi-am cumpărat o bluză cu pliseuri în spate, de un alb crem, ca o pâine cu unt, cea mai mare bunătate din lume, după gusturile mele simple. Aș mânca pâine cu unt și ridichi fără să schimb meniul vreodată, dacă nu s-ar depune, mai mult, unde deja e depus. Mi-aș fi luat și o pijama. Mi s-a năzărit că aș sta duminica în pijamale noi, desculță, cu părul răvășit pe perne și aș asculta pădurea din spatele casei. La noi, abia acum pleznesc mugurii copacilor, deși ieri am văzut unii înfloriți, vreo doi doar, de parcă trebuiau să mă convingă că e cu adevărat primăvară și în Brașov.
Pentru a ajunge acasă, trebuie sa urc și să cobor străzi în pantă. Deal, vârf, vale. Vale, vârf, vale. Și tot așa. Când deschid ușa casei, intru cu bucurie mereu. Ca și când e un premiu promis după ușa aceea. Drumul făcut îți dă, in final, senzația că a meritat să îl faci. Acasă îți zâmbește chiar din prag.
Îmi trag sufletul, împart mângâieri blănoșilor și pun de cafea. E ritual. Oricât de târziu m-aș întoarce, pun de cafea. Mai slabă, mai tare, după caz.
De data asta m-am fâțâit cu bluza untului pe pâine în fața oglinzii. Hmm, ar trebui să mai slăbesc, dar sunt ca în ,,Petrică și lupul”, nimeni nu mă mai crede că am să fac asta cu adevărat. Poate bluza crem să aibă putere de convingere.
Mi-aduc aminte de Iulia, Cosmin și de doamna cu pălărie mov, privind buchetul de viorele. E aproape ofilit, dar nu îmi pasă. Poartă-n el primăvara, începutul și sfârșitul, ziua de pomenire a celor duși, dar și optimismul vieții obișnuite. 9 martie încă îmi zâmbește și scriu, să nu uit, ori să îmi amintesc cândva, că mi-a fost și soare. Brusc, mi se face dor de câțiva oameni. Ai mei. Avea dreptate băiatul Cosmin – ,,degeaba citești povestiri, daca nu ai prieteni cu care sa le povestești.” Da, degeaba as scrie eu, aș completa, daca nu m-ați citi câțiva dintre voi. Uneori, te citesc cei cu care ai construit punți virtuale, decât cei reali. Asta e, e alegerea fiecăruia. Eu sunt onorată pentru voi toți, din lumea cuvintelor mele, să știți!
Bine, Cosmin a mai spus că singur se plictisește repede. Va crește și va realiza că timpul nu îți va mai da voie să te plictisești. Cu puțină primăvară, de exemplu, ai atâta ocupație că dimineața devine noapte instantaneu.Am o pijama veche și sunt desculță. Și mi-e dor de tata…
Am voie, nu? A fost sâmbătă de pomenire, dar nu e zi să nu mi-l amintesc. E suficient să mă privesc în oglindă. Ce ți-e și cu mersul ăsta cu autobuzul. Ți se face dor de familie, dar de cea cu care împărțeai ghidușiile lumii. Și, Doamne, câtă iubire a fost și în copilăria mea! Una cu viorele, toporași, cu pâine și unt, și ceai de tei…bunătatea lumii!
Să fiți iubiți!
Adriana Tîrnoveanu
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Hristos a înviat! - 14 aprilie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Sălciuța tatei… - 5 aprilie 2026
- ADRIANA TÎRNOVEANU – Poveștile Adrianei: Viorele…. - 7 martie 2026
