”Moldova, Ardealul și Țara Românească…”: DOINA DABIJA, ADRIANA TÎRNOVEANU, ADRIAN BUCURESCU
Am înmănunchiat într-un articol unic, ca pe un simbol al ”frăției pe pământul României”, inclusiv în domeniul creativității culturale, trei creații pline de sensibilitate ale unor reprezentanți din provinciile istorice românești, prezenți în cadrul publicației noastre:
DOINA DABIJA – Îmbrăţişarea cireşului
Odată cu întâia rază a dimineţii mă aşez pe prispa casei mele de lut şi încep să citesc din cea mai veche carte a lumii. Aceasta-i unica moştenire care mi-a mai rămas de la părinţi. E prietena mea, sora, fratele, mama şi tatăl meu.
Însă uneori din cauza vederii tot mai slabe, ochii mi se încordează şi literele încep să plutească printre lacrimi aşa, încât sunt nevoită să le descâlcesc ca un şcolar din clasa întâi.
Şi abia atunci mai fac câte o pauză, aruncând firimituri de pâine vrăbiuţelor care-mi inundă prispa. Ciripitul lor îmi aminteşte de toţi copiii şi nepoţii pe care i-am crescut, dar acum m-au uitat… Şi-n poartă nu mai bate decât vântul, iar eu, ca o naivă, alerg să-i deschid.
Însă, de când mi-a murit şi bărbatul, viaţa mea s-a prăbuşit, ca şi cum odată cu el am murit şi eu. Până şi câinele nostru parcă a pierit intenţionat, imediat după câteva zile de la plecarea lui, tot ca să mă lase singură… Dar, o alinare, totuşi, am. Mă întâlnesc cu cel pe care l-am iubit în fiecare vis al meu. Îl văd cum intră iarăşi în casa noastră, se aşează pe marginea patului şi începe să-mi vorbească despre lumea de dincolo, despre oameni şi păsări, viaţă şi moarte.
Iar, dimineaţa, mă aşez din nou pe prispa casei şi aştept. Ce aştept? Nu ştiu. Să treacă clipele, orele, zilele, anii şi să vină vrăbiile…
Într-o zi, în timp ce citeam din cartea mea, am auzit de partea cealaltă a gardului forfotă mare. Am lăsat cartea la o parte şi m-am apropiat curioasă de gard să văd ce se întâmplă. L-am recunoscut imediat, era ultimul meu nepot din cei douăzeci pe care-i aveam. Se vede că era ziua nunţii lui fiindcă era îmbrăcat în costum de mire şi ţinea de mână o fată frumoasă în rochie albă.
Dar imediat ce privirile noastre s-au întâlnit prin crăpătura gardului, nepotul meu şi-a mutat cu repeziciune ochii în altă parte, probabil, să nu fie surprins de cineva şi să se facă de ruşine. A apucat cu iuţeală mâna miresei, a tras-o mai aproape de el şi, parcă vrând într-un fel să se ascundă după ea, şi-a mărit pasul ca să treacă cât mai repede pe partea cealaltă a drumului.
I-am condus cu privirea până i-a înghiţit dealul şi cu ochii în lacrimi am şoptit: „Dumnezeu, să te binecuvânteze, nepoate!” Apoi, m-am întors cu paşi mărunţi la cartea mea, gândindu-mă că poate m-au invitat şi pe mine la nuntă, iar eu din cauza bătrâneţii, cine ştie, am uitat… De la o vreme uit multe lucruri…
Şi tot încercând să-mi amintesc când m-a vizitat ultima dată vreun nepot, nici n-am observat când s-a făcut seară. M-am ridicat de pe prispă şi am intrat în grădină să-i spun cireşului „Noapte bună!” Însă acesta era atât de parfumat şi mândru, încât pentru o clipă nici nu l-am recunoscut. Ieri nu era înflorit, iar astăzi parcă înflorise pentru mine. În semn de mulţumire l-am îmbrăţişat. Dar, în clipa aceea, noaptea s-a dat la o parte, croind un drum de la cer la pământ.
Şi-n timp ce stelele cerului au prins să cadă ca nişte petale de flori, am început să urc pe acel deal luminos, în speranţa că mai sunt încă aşteptată la nuntă.
Autor: Doina DABIJA, poet, jurnalist, redactor-șef Revista,,Literatura și Arta”
Sursa imagine: armeria.bio
♦ ♦ ♦
ADRIANA TÎRNOVEANU – Te ascund în miezul meu de pâine
Când în miez de pâine apărut-ai, te-am gustat și sufletul mi-a plâns.
Că, de-atunci, nu mai contează nimeni, că te port în mine înspre afară.
Ai promis că-mi vei umple viața, iar, la definiția iubirii,
Eu, când am în minte a ta iubire, te-ascund în miezul meu de pâine
Pentru mine, tu ești dumicatul ce s-a rupt din pâine pentr-o fată!
♦ ♦ ♦
ADRIAN BUCURESCU – Nostalgie
Peste salcâmii satului meu
Maica Precistă cerne făină sfântă,
iar dinspre argea
privighetoarea cântă.
Fete frumoase
țes la război și descântă.
Soarele milostiv
în inimă mi-mplântă
o rază
și pieptul meu se înseninează.
Un cal în obor
își scutură coama și nechează,
pe când în pivniță
vinul se-nnobilează.
Drumul din fața porții
o răscruce visează.
Ca două candele, ochii minții
îmi luminează
și icoanele din naosul prunciei
mi le veghează.
Autor: Adrian Bucurescu, scriitor, poet, eseist, etnograf, publicist
- Uriaşii (I) - 7 martie 2025
- NICULINA MERCEANU – La noi, la români – Cultura tradițională, factor al identității naționale - 5 martie 2025
- Sfântul Graal (III) - 4 martie 2025