Mi-a rămas septembrie mic tot măsurându-l cu pasul cuvintelor și cu linia vorbelor, cu zborul poemelor și-naltul dintre rânduri care seamănă a toamnă, seamănă a vară, seamănă cu vecinii, seamănă cu voi cei care scrieți ori care citiți, seamănă cu cartea de gramatică, pentru că punctul și virgula au cerut azil de anotimp și fac grevă, pentru că totul e curgere și frunză, și aramă în inimi, aramă care se prelinge din mine-n tine și din tine-n el până într-o clipă dintr-o altă lună, dar cu congruențe corecte și rezolvări miraculoase, fără ploi la minut și fără doruri de vară pentru că nu am și fără doruri de iarnă pentru că nu le vreau, și fără regrete de mahon sau de cimbru sălbatic ori salvie ofilită de-o veste că putințele și neputințele se-nnoadă ca șireturile – uneori paralel, alteori încrucișat – cât să fac fundă capetelor, tocmai pentru a nu exista început și sfârșit, dar să mă gândesc iar, în septembrie ăsta mic, c-aș vrea să dansez și n-am partener, pentru că ție nu-ți place a-ți undui șoldurile, deși nu mă las in a-ți aminti că mi-ai promis un tango veritabil, într-o noapte doar a noastră, care va fi mare, cred, sau poate ar fi mai bine să nu cred, ci s-aștept derularea, ori lecțiile de dans, sau, mai bine, să-mi proiectez un vis continuu cu noapte și zi, și iar zi și noapte, și iar, și iar, până se va împlini.

Am zis. Dintr-o suflare…

Mi-a rămas septembrie mic și, trădătoare cum sunt, îl schimb c-un octombrie. Mintenaș. Fără regret.

Întredeschid puțin poarta…

Atat!

Ps. Am găsit zânele. Erau în casele vechi din Brașovul meu frumos! Le-am urmat fără să pun întrebări…