Dintotdeauna – și cu precădere în momentele de grea încercare – mai marii lumii și-au demonstrat facilitatea în asumarea angajamentelor și perfidia în onorarea acestora, laolaltă cu rapacitatea în culegerea și valorificarea laurilor. Independent de orice de învoială, ca și de însăși seriozitatea condițiilor impuse de către evoluția evenimentelor. Iar, din punctul acesta de vedere României, mai mult decât oricărui alt stat, i s-a „asigurat” un loc cu totul aparte. Învățămintele oferite de către Primul Război Mondial și nu numai, fiind pilduitoare. Așa că – după cum se știe –  deși a fost îndelung tatonată intenția României de a se circumscrie perimetrului belic, de o parte ori de cealaltă a coalițiilor, care se manifestau în teatrul de război al celei mai mari conflagrații de până atunci, între declarațiile oficiale și promisiunile marilor puteri, ce insistau și presionau să o aibă neapărat alături și intențiile reale ale guvernanților acestora în privința României s-a dovedit o condamnabilă discrepanță.

Astfel, dacă ar fi să ne referim doar la Antanta, care nu mai știa cum să procedeze, ca să ne atragă alături de componenții săi în conflict, josnicia comportamentului n-a cunoscut limite. Aceasta, chiar în pofida faptului că – așa cum evidenția, ulterior, la Conferința de pace de la Paris și Ion. I. C. Brătianu – „Noi nu am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți”.

Așadar, anticipat semnării Tratatului de alianță și a Convenției militare din 4/17 august 1918 – prin care cele patru puteri ale Antantei (Franța, Rusia, Marea Britanie și Italia) recunoșteau dreptul României de a uni teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, fixând inclusiv traseul viitoarelor frontiere – cu doar câteva zile înainte de intrarea României în război, fără ca aceasta să știe – în 20 iulie/11 august 1916, Franța încheiase un acord, în secret, cu Rusia prin care a priori se angajau să împiedice participarea României, cu drepturi egale, la viitoarea conferință de pace. Ceea ce s-a și întâmplat, după cum, la fel de bine se știe. Și, pe cale de consecință, acea linie de demarcație – stipulată în articolul IV al Convenției – dintr-un început a fost sortită eșecului.

Pentru mai multă înțelegere, evidențiem că traseul liniei de frontieră prevăzut să urmeze, în general, talvegul râului Tisa până la confluența acestuia cu fluviul Dunărea, nu s-a mai prevalat de nicio atenție din partea învingătorilor.

De menționat că, potrivit aceleiași convenții, la respectivul moment al semnării, se stabilea clar că România va declara război numai contra Austro-Ungariei. Iar determinarea sa să-și extindă potrivnicia și împotriva Germaniei, ar fi trebuit să reprezinte un atu, în plus, în fața celor care ne-au trădat așteptările. Cu toate acele searbăde motivații că la începutul anului 1918, am ieșit din război. Fără să aducă în discuție izolarea la care a fost supusă România prin retragerea trupelor ruse de pe frontul din Moldova și nici detașarea nepermisă a celorlați aliați, care-și urmăreau doar propriile interese. Ca să nu mai amintim și de reintrarea României în război și efortul de proporții pentru alungarea trupelor ungare, până dincolo de aliniamentul nord-vest Balaton-Gyor. Cum niciodată nu s-a mai luat în calcul ajutorul acordat Armatei cehoslovace împotriva ungurilor, concomitent cu împiedicarea bolșevizării Ungariei. Toate acestea în condițiile în care ceilalți aliați își demobilizaseră unitățile.

Dar, înainte de a trece la abordarea și a conspirațiilor împotriva România din partea Puterilor Centrale – de astă dată, oarecum firești, dacă ținem seama că aveam de-a face cu cei din tabăra adversă, care avea tot interesul să procedeze și altfel, decât normalitatea ar fi impus – să mai amintim și o altă situație de partea Antantei, care poate fi etichetată, în fel și chip, dar ale cărei conotații, fără nicio putință de tăgadă, au tentă conspiraționistă. Împotriva României, bineînțeles.

Tot înspre finele lunii iulie a anului 1916, s-a mai perfecționat o înțelegere secretă între Franța și Marea Britanie, potrivit căreia din pornire, România nu trebuia să mai beneficieze de ajutorul grupării aliate de la Salonic, decât dacă ataca și Bulgaria. Aceasta, contrar stipulațiilor Convenției militare, care din start căpătau extindere dincolo de dispozițiile tratatelor amintite, ce vizau doar imperiul austro-ungar. Fapt care a avut urmări considerabile asupra operațiunilor purtate în zona Munteniei și a Dobrogei și care a privat apărarea Bucureștiului de intervenția promisă, ca și de întregul sud al teritoriului românesc. Totul culminând cu retragerea în Moldova.

Dacă, la toate acestea se adaugă și tergiversarea rusească, imaginea dezastrului pe care l-a avut de suportat armata română apare în amploarea dezamăgirii sale față de sinceritatea intervenției partenere, timp în care încrederea în aportul aliaților fiind puternic zdruncinată. Ca, într-un final, apogeul deziluziei să fie atins la Conferința de pace, când s-a demonstrat în concret că promisiunile partenerilor de alianță, mai exact a celor puternici se rezumă doar la angajamente deșarte, a căror întindere nu depășește niciodată aspirațiile și interesele hegemoniste ale marilor puteri.

Dar, să trecem și de cealaltă parte a baricadei, înspre tabăra Puterilor Centrale ale cărei mașinațiuni depășesc cu mult cadrul simplelor manipulări și care – analizate atent, cu discernământ și tot pe-atâta responsabilitate – oferă istoricilor și militarilor, politicienilor de vârf, tot atâtea învățăminte și prilejuri de luare aminte.

Primăvara anului 1917 – denumită „etapa pipăirii terenului în vederea încheierii păcii” – pe lângă multe altele a debutat cu două episoade de anvergură în ansamblul conspirațiilor împotriva României. Primul, avându-l ca protagonist pe cumnatul împăratului Carol I al Austriei – respectiv al regelui Carol al IV-lea al Ungariei – pe prințul Sixt de Bourbon. Acesta, un personaj cu trecere în rândurile protipendadei franceze, a fost însărcinat special de către monarhul Imperiului Austro-ungar să intervină pe lângă autoritățile de la Paris pentru încheierea unei păci separate cu Puterile Antantei. La o adică, chiar și fără știința aliatului principal, Germania.

Din noianul aranjamentelor în materie, dorim să vă prezentăm doar pe cele care vizau nemijlocit soarta Regatului român. La acea dată, un stat greu încercat de eșecul bătăliilor din toamna lui 1916, cu administrația și casa regală în refugiu, cu Oltenia, Muntenia şi Dobrogea sub ocupație, cu armata diminuată și încă nerefăcută, cu o populație grav încercată de efectele războiului, de gerurile unei ierni năprasnice, de sărăcie și de boli. Concret, iată ce le propunea Sixt de Bourbon Aliaților: România să revină la statut quo-ul ante bellum, fără de nicio compensație în plus. Mai mult, la nevoie, aceasta să fie dezmembrată și împărțită, potrivit unei scheme arbitrar stabilită; avantajoasă, desigur, Austriei. În schimb, pentru o așa-zisă „echilibrare”, Sixt de Bourbon dădea asigurări ferme privitoare la realipirea Alsaciei și Lorenei la Franța, refacerea teritorială a Belgiei, potrivit interesului francez, dar și anumite binefaceri pentru Serbia, aflată în tabăra Antantei.

Chestiunea aceasta – mă refer, îndeosebi, la România – nu s-a rezumat doar la nivel de aspirație ci, profitând de relațiile apropiate ale lui Sixt cu elita politică franceză, intențiile s-au dezvoltat până la cel mai înalt nivel de reprezentare. Austria, fiind cea mai interesată, grăbindu-se să avanseze propuneri de urmare. Astfel încât, iritat de aberațiile unui asemenea demers, până și primul-ministru Ribot a fost nevoit să intervină cu fermitate și să le spună uneltitorilor că: „Obligațiile noastre față de România sunt mai mari decât față de Serbia, fiindcă România nu a intrat în război decât pentru noi”. Poziție, la care s-au raliat, desigur, și alți înalți demnitari, cu deosebire din rândul militarilor, care au deslușit substratul propunerilor austriece.

Al doilea episod, și mai întunecat decât primul, a fost reprezentat de către fostul ministru plenipotențiar al Austro-Ungariei, la București, contele Ottokar Czernin, un fost ministru de externe al Imperiului. Un diplomat persuasiv, extrem răuvoitor în privința României, căreia nu-i putea ierta afrontul la insistențele sale de aderare la Puterile Centrale, precum și deconspirarea de către serviciul român de informații a rețelei de spionaj, pe care – împreună cu serviciile germane de profil – ajunsese să o extindă până la nivelul politic și militar românesc de vârf. Îl amintim, în acest sens, pe Alexandru Marghiloman, om politic de bază, fost ministru de externe și viitor prim-ministru – cu toate încercările sale și ale unor adepți, de disculpare ulterioară – precum și pe generalul Vasile Zottu, șeful Statului Major General, care a fost nevoit să se sinucidă, pentru a nu se prezenta în fața Curții Marțiale; deși motivația acestui gest a fost, de asemenea, denaturată apoi, fiind cosmetizată corespunzător.

Dar, să vedem cu ce variante „opera” – în defavoarea României, desigur – contele Czernin, care, în felul său oscilant și vădit duplicitar, urmărea distrugerea completă a acesteia: fie prin alipire nemijlocită ori direct, prin spargere teritorială. În prima variantă, Ottokar propunea, tranșant, împărțirea României între Rusia – căreia i se sugestiona să preia, în întregime, Moldova – și Austro-Ungaria, care urma să preia Oltenia și Muntenia. Până și Bulgariei i se rezerva întreaga Dobrogea.

În a doua variantă, așa, ca pentru a preveni temerea că apropierea dintre Rusia și Bulgaria ar fi putut deveni periculoasă, propunea ca România să rămână – chipurile – ca un tampon între cele două țări, prin reducerea considerabilă a dimensiunii sale teritoriale la un stat micuț, după modelul Monaco, care să fie plasat la Gurile Dunării. Adică, în Deltă. Surprinzător și în cea mai josnică și mai dușmănoasă tentativă de dispariție a unui stat european multimilenar, cu o istorie atât de îndelungată și atât de zbuciumată, una plină de învățăminte, care putea oferi lumii pildă de civilizație.

Toate acestea nu se limitat nicidecum la stadiul de simplă intenție ci, asemenea variante au constituit baza întocmirii așa-zisului „Document de la Viena”, care a fost prezentat inclusiv Germaniei și a fost analizat, în amănunțime și la Berlin – dar și în alte cancelarii – inclusiv în cele de peste Ocean. Și astfel, „Memoriul lui Czernin”, după însușirea sa – cu rezerve, ce-i drept – și de către nemți, a devenit „Documentul de la Berlin”, un act, de-acum oficial, ale cărui prevederi, în parte, au fost incluse și în Acordul de la Kreuznach, încheiat la 18 mai între Germania și Austria. Iată și conținutul respectivului paragraf: „În cazul când Germania își anexează Curlanda și Lituania și își alipește Polonia, atunci ea consimte ca România ocupată – exclusiv Dobrogea bulgărească (până la granița de la 1913) și o fâșie teritorială până la sud de linia ferată Cernavodă-Constanța – să cadă, ca stat deosebit, în sfera de interese a Austro-Ungariei, cu garantarea participării economice a Germaniei în România”.

Față de asemenea elucubrații, apare fireasca întrebare: Care era poziția celor din tabăra Aliaților, din care și Regatul român făcea parte? Extrem de interesant. Majoritatea a fost siderată, dar au fost și unii – nu mulți – care s-au manifestat cu interes față de propunerile sus-menționate. Între aceștia, îl avem în vedere pe contele francez Armand, cel care a prezentat contelui Revertera, un alt acolit al împăratului Austro-Ungariei, un alineat, care s-ar fi vrut să fie introdus în viitoarele propuneri de pace, în referire la perspectiva României. Adică: „România va fi restabilită în frontierele sale anterioare Tratatului de pace de la București din 1913”. După cum lesne se poate observa, tocmai varianta prințului Sixt de Bourbon, chiar dacă altfel toaletată.

Poate că veți fi tentați să credeți că și acesta era doar unul dintre cei care acționau, în nume propriu ori ca un simplu adept convertit de către Bourbon în sprijinul ideilor invocate de către acesta. Nicidecum, însă. Pentru că, din nefericire pentru România, contele Armand avea abilitare de stat să vorbească în numele Antantei. Chiar dacă – din alte rațiuni – nu s-a ajuns la o finalizare, în sensul celor dorite de austro-ungari.

Să reținem că, surprinderea a venit din tocmai din partea celui mai puternic stat al Puterilor Centrale, Germania, care s-au manifestat îndoielnic, cu serioase rezerve față de variantele amintite. Nu pentru că ar fi fost cumva tare preocupată de soarta României ci, pur și simplu, pentru că, la acea dată, nemții nu concepeau nicidecum să piardă războiul, iar variantele lor aveau o cu totul altă definitivare, pe care nu înțelegeau să o aducă și la cunoștința altora.

Dar, oare, ce făceau în tot acest timp reprezentanții Ungariei? Ai acelui stat care visa la o țară cât mai mare, dincolo de orice justificare istorică. Un fost pașalâc turcesc – fără de nicio legătură cu principatul suzeran al Transilvaniei – un satelit al Austriei imperiale, vădit obedient Germaniei, dintotdeauna ostil și revanșard, dorea să obțină cât mai mult și cât mai multe pe seama României.

Firesc, se pune și o altă întrebare: se rezuma Ungaria la demersurile de la nivelul comun!? Răspuns: niciodată. Cum nici în viitor nu se vor rezuma la promovarea unor relații reale de bună vecinătate, ci prin fel de fel de metode și mijloace va tatona, va manipula, va aștepta și va pândi momentul prielnic ca să poată interveni. Indiferent de întinderea în timp.

Iată cum s-au prezentat faptele circumscrise unui demers extrem de periculos: pe fondul destabilizator și incert al încordării politico-militare, Ungaria aflată sub oblăduire austro-germană desfășura o propagandă vehementă, una falsă și aprig denigratoare împotriva României, la toate eșaloanele și pe toate planurile, intern și, cu deosebire, extern. Cu deosebire, pentru influențarea statelor cu putere de decizie, la acea vreme. Cu deosebire, în Anglia – chiar și în Rusia – dar, mai ales, în S.U.A., unde marea populație era mai puțin avizată asupra realităților din partea de sud-est a Europei și se lăsa ușor manevrată de subtilitățile demersului maghiar.

În timp ce România nu dispunea de nici un fel de reprezentanță diplomatică, Ungaria își avea propriile sale organe de presă și instituții de propagandă în cadrul ambasadei lor din Statele Unite, organisme care acționau intens pentru dezinformare, escamotare a adevărului istoric și promovarea interesului național, ca și a aspirațiilor de secole ale fostului imperiu. Un punct extrem de nevralgic pentru România, care avea să se convingă de aceste tertipuri, chiar pe timpul tratativelor de la Conferința de Pace de la Paris. Căci – se dorește sau nu – trebuie spus că influența ungară asupra cercurilor reprezentative ale americanilor a fost colosală, încât mai-marii acestora declarau că „recunoaștem aspirațiile legitime ale poporului român, dar nu subscriem la propunerile sale concrete”. Mai grav de atât, nici că se putea.

Ar fi multe de spus și despre Italia, care, ne-a trădat așteptările încă din primăvara lui 1915, ca și ulterior, la Conferința de Pace. Ca și despre Serbia, ale cărei autorități nu se mai dădeau plecate din Banat. Ca și despre Aliați, pe ansamblu, care in corpore au eludat dispozițiile Tratatului de Alianță, ca și ale Convenției dintre România și Antanta în privința frontierei de vest, pe care ne permitem să-l invocăm, în extras, ca să știe și viitorimea, cum ar fi trebuit să fie, de fapt – pentru că, de drept, nu s-a mai ținut, în niciun fel, seama – frontiera de vest a României: „În continuare, ea va urma frontiera Galiției și a Bucovinei și cea a Galiției și Ungariei până la punctul Stog, cota 1655; de aici, ea va urma linia de separație a apelor Tisa și Vișeu, pentru a atinge Tisa în satul Trebușa, în amonte de punctul unde ea se unește cu Vișeul.

Din acest punct, ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în aval de confluența sa cu Someșul, lăsând satul Vásárosnámeny României. Ea va continua apoi în direcția sud-sud-vest până în punctul situat la 6 km la est de orașul Debrețin. Din acest punct, ea va atinge Crișul la 3 km în aval de confluența celor doi aflunți ai săi (Crișul Alb și Crișul Repede). Ea se va împreuna apoi cu Tisa la înălțimea satului Algyö, la nord de Seghedin, trecând la vest de satele Orosháza și Békérsamson, la 3 km de care ea va forma o mică curbură. De la Algyö, linia va coborî pe talvegul Tisei până la confluența acesteia cu Dunărea și, în sfârșit, va urma talvegul Dunării până la actuala frontieră a României” (în continuare, o copie după varianta originală, în franceză).

Deși, toate aceste fac parte din mersul sinuos și plin de surprize al istoriei, ele nu trebuie nicicând trecute cu vederea și nici neluate în considerare. Fie și din simplul motiv că vizează patrimoniul unui popor, care n-a tânjit niciodată dincolo de ceea ce i-a aparținut de drept. Și, tocmai de aceea, ne oferă atâtea și atâtea învățăminte, pe care ar fi bine să le avem permanent în atenție. De dragul acestui pământ strămoșesc, dumnezeiesc de sfânt și de frumos, ca și al acestui popor atât de minunat. Și, aș mai adăuga – cu sinceră strângere de inimă – de dragul acestei nații atât de bună, de naivă și extrem de tolerantă față de toți aceia care, la o adică, nu se feresc să ne ofere atâtea, și la fel, nu se dezmint defel când este vorba să-și mai respecte promisiunile.

Deșarte promisiunile celor, care, chipurile, la un moment dat ne „îndrăgesc”.

Poate că așa o fi, câtă vreme le satisfacem doleanțele. Iar, când nu ne-o cer, câtă vreme înșine le venim în întâmpinare. Fiți siguri însă, că totul este pasager. Noi, românii aceștia – atât de toleranți, atât de buni și de naivi – le suntem utili celor care ne „gratulează” atât timp cât mai au nevoie de noi, cât le sunt suficiente bogățiile solului și subsolului nostru, acea forță de muncă super calificată și atât de ieftină, ca și acele facilități fiscale nemaiîntâlnite altundeva. Atâta timp cât, ca țară, noi înșine ne oferim să le fim piață de desfacere, tarabă de corupție și de obediență, peste care lăsăm să domine nestingherit interesele lor păguboase.

Nu îngrijorează pe nimeni înarmarea excesivă a unora dintre cei care nu le mai permit românilor din teritoriile istorice să-și cultive propriile tradiții sau să vorbească în limba străbunilor lor ori și, mai grav – în contradictoriu cu realitatea istorică – au pretenții și asupra altor teritorii, dintotdeauna, românești?

Nu se întreabă nimeni ce se va întâmpla atunci când țara ne va fi în pericol și când trâmbițata umbrelă protectoare își va restrânge calota și-și va urma propria cale? Istoria României – atât cât se mai permite să se învețe –  încă ne oferă atâtea și atâtea exemple. S-a uitat, oare, atât de repede, ce s-a întâmplat cu angajamentele marilor puteri față de România? Și-n Primul și-n Al Doilea Război Mondial. Pe cine ne vom baza noi, românii, la o adică, atunci când vom rămâne complet descoperiți?! Pe Armata nostră ?! Care armată, oameni buni!? Care generali, domnilor decidenți?

Atâtea întrebări, pe cât de grele, pe atât de dureroase.

Este de neacceptat să vezi cum ni se îndepărtează tineretul de la tot ceea ce mai reprezintă prioritarul românesc ori, la fel de grav, cum ne este alungat sau încurajat să plece peste hotare, ca să le fie altora de folos. În timp ce atenția majorității este supusă unor manipulări deșănțate. Și, peste tot și peste toate, încet dar sigur, se așterne perdeaua încețoșată a lipsei de mândrie și de respect față de tot ceea reprezintă dragostea de țară și neam, istoria și credința adevărate.

Da, cu fiecare pas în plus, nu ne rămâne decât să constatăm că tot pe-atât de sigur – deziluzionați de o realitate denaturată politic și social, cu iz de-aiurea – ne părăsesc adevăratele personalități, românimea noastră de valoare. Unii prin fireasca trecere într-o altfel de lume; alții, din ce în ce mai mulți, prin îndepărtarea spre alte tărâmuri, cu aliniere – de voie ori de nevoie – la interesele altora.

Interese, care nu vor coincide nicicum cu cele ale noastre, ale românilor.

Nu este bine ce se întâmplă. Nicidecum. Nu este bine că ni se scoate istoria din școli și ni se impun alte istoriile altora. Cui folosesc toate acestea, când acceptăm să fim denigrați de către unii care s-au aciuat în propria ogradă? Este extrem de grav.

Rămâi siderat când asiști la eforturile a 640 de eminenți participanți, în frunte cu președintele Academiei Române, care – la Congresul istoricilor de anul acesta – fac apel la autoritățile statului, ca să nu ne fie suprimată și istoria neamului. Afirmând răspicat că: În fapt, azi vedem că istoria este folosită chiar ca o armă în disputele politice, în dezinformările bătăliilor informaționale și pentru manipulări ale opiniei publice, ale comunităților locale și ale celei internaționale. Vedem adesea că se practică manipularea istoriei pentru a justifica politici interne, regionale și globale, sau chiar interese de grup, care pot evolua către drame umane sau chiar catastrofe umanitare.

Este prea mult domnilor decidenți! Chiar ați întrecut măsura! Și voi, și cei care, ocult sau fățiș, clar, nu ne îndrăgesc și pe voi vă folosesc împotriva propriului popor. „În timpurile noastre paradoxal, asistăm chiar la un abuz de istorie. Pe măsură ce disciplina istorie se reduce ori se scoate aproape cu totul din școală, mulți politicieni și lideri ai statelor și comunităților umane folosesc frecvent expresia «Istoria ne învață…»”.

De ce vă temeți de adevărul istoric și nu luați aminte la lecțiile istoriei ?!

Până încă nu este prea târziu, feriți-vă de conspirații. Nu ne-au adus niciun bine.